Scan barcode
analuisateles's review against another edition
5.0
É difícil de ler pelos acontecimentos narrados que, às vezes, parece um soco no estômago mas a fluidez da escrita de Paul Auster faz com que seja complicado parar de ler. Senti-me bastante preocupada pela protagonista e aquilo que ela ía descrevendo do seu quotidiano.
Trata-se de uma carta escrita pela protagonista que conta a sua história passada numa cidade onde tudo acabou, até por vezes, a humanidade.
Trata-se de uma carta escrita pela protagonista que conta a sua história passada numa cidade onde tudo acabou, até por vezes, a humanidade.
gh7's review against another edition
4.0
The account in the form of a letter of a girl who has gone to look for her missing brother in a dystopian city where everything that provides a sense of self is vanishing.
There’s a constant sense of an author discovering and enjoying his talent in this short novel. He doesn’t waste energy on making his world logically plausible or itemising how the apocalyptic disaster happened. We’re very much in an existential twilight zone world. The tone essentially is one of macabre playfulness. There’s lots of black humour as for example in the many cults (often of a suicidal nature) that have formed to deal with the growing hopelessness of the situation. My favourite were “The Runners”. The runners run as fast as they can, waving their arms about wildly until they simply drop dead. Like jogging taken to a whole new level in other words. There’s lots of parody of our contemporary world – every scavenger has a supermarket trolley, his or her most precious possession, tied to her waist like an umbilical cord. "That is what the city does to you. It turns your thoughts inside out. It makes you want to live, and at the same time it tries to take your life away from you."
But along with the humour there’s also a chilling evocation of the Nazi ghettos and concentration camps. Ann eventually finds herself in Woburn House, a privileged enclave which calls to mind the morally dubious benefits of belonging to the Jewish council in the ghetto. Auster’s prose, as ever, is sparse, almost beaurocratic in its conclusive rejection of the colour purple. In the Country of Last Things is an enjoyable thought provoking read though not on the level of the fabulous [b:The New York Trilogy|431|The New York Trilogy|Paul Auster|https://d.gr-assets.com/books/1386924429s/431.jpg|2343071].
There’s a constant sense of an author discovering and enjoying his talent in this short novel. He doesn’t waste energy on making his world logically plausible or itemising how the apocalyptic disaster happened. We’re very much in an existential twilight zone world. The tone essentially is one of macabre playfulness. There’s lots of black humour as for example in the many cults (often of a suicidal nature) that have formed to deal with the growing hopelessness of the situation. My favourite were “The Runners”. The runners run as fast as they can, waving their arms about wildly until they simply drop dead. Like jogging taken to a whole new level in other words. There’s lots of parody of our contemporary world – every scavenger has a supermarket trolley, his or her most precious possession, tied to her waist like an umbilical cord. "That is what the city does to you. It turns your thoughts inside out. It makes you want to live, and at the same time it tries to take your life away from you."
But along with the humour there’s also a chilling evocation of the Nazi ghettos and concentration camps. Ann eventually finds herself in Woburn House, a privileged enclave which calls to mind the morally dubious benefits of belonging to the Jewish council in the ghetto. Auster’s prose, as ever, is sparse, almost beaurocratic in its conclusive rejection of the colour purple. In the Country of Last Things is an enjoyable thought provoking read though not on the level of the fabulous [b:The New York Trilogy|431|The New York Trilogy|Paul Auster|https://d.gr-assets.com/books/1386924429s/431.jpg|2343071].
epictetsocrate's review against another edition
3.0
Nu cu mult timp în urmă, intrând pe poarta viselor, am vizitat acea regiune a pământului în care se află faimoasa Cetate a Pierzaniei.
Nathaniel Hawthorne, acestea sunt ultimele lucruri. Unul câte unul, ele dispar şi nu se mai întorc. Pot să-ţi povestesc despre lucrurile pe care le-am văzut, despre cele care nu mai sunt, dar mă îndoiesc că mai e timp. Totul se întâmplă prea repede acum şi nu pot să ţin pasul.
Nu mă aştept să înţelegi. N-ai văzut nimic din toate astea şi chiar dacă ai încerca, n-ai putea să-ţi închipui. Astea sunt ultimele lucruri. O casă e aici azi, iar mâine a dispărut. O stradă pe care ai mers ieri, azi nu mai e. Chiar şi vremea se schimbă mereu. O zi cu soare e urmată de una ploioasă, o zi în care ninge de o zi cu ceaţă, căldură apoi răcoare, vânt apoi calm, o perioadă de frig cumplit şi apoi azi, în miezul iernii, o după-amiază cu lumină înmiresmată, caldă, de poţi ieşi doar în pulover. Când trăieşti în oraş, înveţi să nu iei nimic de-a gata. Închide ochii pentru o clipă, întoarce-ţi privirea în altă parte şi lucrul care se afla în faţa ta a şi dispărut. Nimic nu durează, înţelegi, nici măcar gândurile dinăuntrul tău. Şi nu trebuie să-ţi pierzi timpul căutându-le. Odată ce un lucru a dispărut, s-a terminat cu el.
În felul ăsta trăiesc, continua scrisoarea ei. Nu prea mănânc. Doar cât să-mi ajute să fac următorul pas, nu mai mult. Uneori slăbiciunea e atât de mare, încât simt că nu voi mai face niciodată următorul pas. Dar mă descurc. În ciuda căderilor, mă menţin în mişcare. Ar trebui să vezi ce bine mă descurc.
Străzile oraşului mă înconjoară din toate părţile şi nu există două care să semene. Pun un picior în faţa celuilalt, celălalt picior în faţa primului şi apoi sper să o pot face din nou. Nimic mai mult de-atât. Trebuie să înţelegi cum trăiesc acum. Mă mişc. Respir ce aer mi se dă. Mănânc cât de puţin pot. Indiferent ce ar spune alţii, singurul lucru care contează e să rămâi în picioare.
Îţi aminteşti ce mi-ai spus înainte să plec. William a dispărut, ai spus, şi oricât l-aş căuta, n-am să-l mai găsesc niciodată. Chiar astea au fost cuvintele tale. Iar eu ţi-am spus că nu-mi pasă ce crezi, că o să-mi găsesc fratele. Şi apoi am luat vaporul acela îngrozitor şi te-am părăsit. Acum cât timp a fost asta? Nu-mi mai amintesc. Cred că sunt ani şi ani de-atunci. Dar e doar o presupunere. Nu mă jenez s-o spun. Am pierdut şirul, iar pentru mine lucrurile nu vor mai intra nicicând în normal.
Nathaniel Hawthorne, acestea sunt ultimele lucruri. Unul câte unul, ele dispar şi nu se mai întorc. Pot să-ţi povestesc despre lucrurile pe care le-am văzut, despre cele care nu mai sunt, dar mă îndoiesc că mai e timp. Totul se întâmplă prea repede acum şi nu pot să ţin pasul.
Nu mă aştept să înţelegi. N-ai văzut nimic din toate astea şi chiar dacă ai încerca, n-ai putea să-ţi închipui. Astea sunt ultimele lucruri. O casă e aici azi, iar mâine a dispărut. O stradă pe care ai mers ieri, azi nu mai e. Chiar şi vremea se schimbă mereu. O zi cu soare e urmată de una ploioasă, o zi în care ninge de o zi cu ceaţă, căldură apoi răcoare, vânt apoi calm, o perioadă de frig cumplit şi apoi azi, în miezul iernii, o după-amiază cu lumină înmiresmată, caldă, de poţi ieşi doar în pulover. Când trăieşti în oraş, înveţi să nu iei nimic de-a gata. Închide ochii pentru o clipă, întoarce-ţi privirea în altă parte şi lucrul care se afla în faţa ta a şi dispărut. Nimic nu durează, înţelegi, nici măcar gândurile dinăuntrul tău. Şi nu trebuie să-ţi pierzi timpul căutându-le. Odată ce un lucru a dispărut, s-a terminat cu el.
În felul ăsta trăiesc, continua scrisoarea ei. Nu prea mănânc. Doar cât să-mi ajute să fac următorul pas, nu mai mult. Uneori slăbiciunea e atât de mare, încât simt că nu voi mai face niciodată următorul pas. Dar mă descurc. În ciuda căderilor, mă menţin în mişcare. Ar trebui să vezi ce bine mă descurc.
Străzile oraşului mă înconjoară din toate părţile şi nu există două care să semene. Pun un picior în faţa celuilalt, celălalt picior în faţa primului şi apoi sper să o pot face din nou. Nimic mai mult de-atât. Trebuie să înţelegi cum trăiesc acum. Mă mişc. Respir ce aer mi se dă. Mănânc cât de puţin pot. Indiferent ce ar spune alţii, singurul lucru care contează e să rămâi în picioare.
Îţi aminteşti ce mi-ai spus înainte să plec. William a dispărut, ai spus, şi oricât l-aş căuta, n-am să-l mai găsesc niciodată. Chiar astea au fost cuvintele tale. Iar eu ţi-am spus că nu-mi pasă ce crezi, că o să-mi găsesc fratele. Şi apoi am luat vaporul acela îngrozitor şi te-am părăsit. Acum cât timp a fost asta? Nu-mi mai amintesc. Cred că sunt ani şi ani de-atunci. Dar e doar o presupunere. Nu mă jenez s-o spun. Am pierdut şirul, iar pentru mine lucrurile nu vor mai intra nicicând în normal.
daniellehelen's review
challenging
dark
mysterious
reflective
sad
slow-paced
- Plot- or character-driven? A mix
- Strong character development? It's complicated
- Loveable characters? No
- Diverse cast of characters? No
- Flaws of characters a main focus? It's complicated
3.75
capucapulet's review
dark
tense
medium-paced
- Plot- or character-driven? A mix
- Diverse cast of characters? No
2.5
Content Warnings
Moderate: Miscarriage, Pedophilia, Rape, Suicidal thoughts, Suicide, and Sexual harassment
wondarlice's review
adventurous
challenging
reflective
sad
fast-paced
- Plot- or character-driven? A mix
- Strong character development? It's complicated
- Loveable characters? Yes
- Diverse cast of characters? No
- Flaws of characters a main focus? No
4.0