Scan barcode
epictetsocrate's review
3.0
Această şcoală internaţională, destinată numai tinerilor din Antile, era condusă, cu concursul unor profesori eminenţi, de domnul Julian Ardagh. În vârstă de 50 de ani, administrator serios, prevăzător, merita pe bună dreptate toată încrederea familiilor. Avea un personal didactic de o valoare incontestabilă – fie că era vorba de litere, ştiinţă sau de artă – care lucra sub responsabilitatea sa. La şcoala Antilian nu erau uitate nici exerciţiile fizice, sporturile atât de recomandate şi atât de practicate în Regatul Unit, ca boxul, crichetul, luptele călare, crochetul, fotbalul, înotul, dansul, călăria, ciclismul, canotajul, în sfârşit, toate ramurile gimnasticii moderne.
Domnul Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze aceste temperamente şi caractere atât de diverse, cum era şi firesc în convieţuirea unor tineri de naţionalităţi diferite, să facă pe cât posibil din elevii săi nişte «antilieni», să le insufle o dragoste durabilă unora pentru alţii.
Se înţelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau în Indiile Occidentale erau curente printre elevii şcolii. Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe rând în timpul orelor şi în recreaţii. O săptămână se vorbea engleza, o alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fără îndoială, elevii anglo-saxoni formau majoritatea în această instituţie şi poate că încercau să impună un soi de dominaţie fizică şi morală. Dar şi celelalte insule din Antile erau reprezentate în proporţie suficientă. Chiar şi insula Saint Barthélémy, singura care depindea de statele scandinave, trimisese câţiva elevi, între alţii pe Magnus Anders, care primise la concurs premiul al treilea.
În general, sarcina domnului Ardagh şi a colaboratorilor săi nu era lipsită de anumite greutăţi de ordin practic. Nu era oare nevoie de un adevărat spirit de dreptate, de o metodă sigură şi statornică, de o mână fermă şi pricepută, pentru a evita ca între aceşti tineri să se işte rivalităţi, care totuşi se manifestau uneori, cu toată dorinţa ca ele să fie împiedicate?
Şi tocmai în legătură cu acest concurs te puteai teme ca ambiţiile personale să nu provoace oarecari tulburări, reclamaţii, invidii, atunci când se vor anunţa laureaţii. Dar, la urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez şi un englez luaseră premiul întâi, obţinând acelaşi număr de puncte. E adevărat că dacă un supus al reginei Victoria ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, şi anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat niciunul din colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau diverşi elevi născuţi în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze şi suedeze. Nu se găsea printre câştigători niciun venezuelian şi niciun spaniol, cu toate că în şcoală se aflau la acea dată vreo cincisprezece. Trebuie să avem însă în vedere că, în acel an, elevii originari din Cuba, Santo Domingo şi Puerto Rico, din grupa Antilelor Mari, în etate de 12 – 15 ani, erau printre cei mici şi nu aveau posibilitatea de a lua parte la concurs, căci nu se admiteau decât participanţi în vârstă de cel puţin 17 ani.
Domnul Ardagh se străduia să reunească, să fuzioneze aceste temperamente şi caractere atât de diverse, cum era şi firesc în convieţuirea unor tineri de naţionalităţi diferite, să facă pe cât posibil din elevii săi nişte «antilieni», să le insufle o dragoste durabilă unora pentru alţii.
Se înţelege de la sine că numeroasele limbi ce se vorbeau în Indiile Occidentale erau curente printre elevii şcolii. Domnul Ardagh avusese chiar fericita idee să le impună pe rând în timpul orelor şi în recreaţii. O săptămână se vorbea engleza, o alta franceza, olandeza, spaniola, daneza sau suedeza. Fără îndoială, elevii anglo-saxoni formau majoritatea în această instituţie şi poate că încercau să impună un soi de dominaţie fizică şi morală. Dar şi celelalte insule din Antile erau reprezentate în proporţie suficientă. Chiar şi insula Saint Barthélémy, singura care depindea de statele scandinave, trimisese câţiva elevi, între alţii pe Magnus Anders, care primise la concurs premiul al treilea.
În general, sarcina domnului Ardagh şi a colaboratorilor săi nu era lipsită de anumite greutăţi de ordin practic. Nu era oare nevoie de un adevărat spirit de dreptate, de o metodă sigură şi statornică, de o mână fermă şi pricepută, pentru a evita ca între aceşti tineri să se işte rivalităţi, care totuşi se manifestau uneori, cu toată dorinţa ca ele să fie împiedicate?
Şi tocmai în legătură cu acest concurs te puteai teme ca ambiţiile personale să nu provoace oarecari tulburări, reclamaţii, invidii, atunci când se vor anunţa laureaţii. Dar, la urma urmelor, rezultatul a fost satisfăcător: un francez şi un englez luaseră premiul întâi, obţinând acelaşi număr de puncte. E adevărat că dacă un supus al reginei Victoria ajunsese pe penultimul loc, un supus francez era pe ultimul, şi anume Tony Renault, pe care nu l-ar fi invidiat niciunul din colegii săi. Pe celelalte locuri se succedau diverşi elevi născuţi în Antilele engleze, franceze, daneze, olandeze şi suedeze. Nu se găsea printre câştigători niciun venezuelian şi niciun spaniol, cu toate că în şcoală se aflau la acea dată vreo cincisprezece. Trebuie să avem însă în vedere că, în acel an, elevii originari din Cuba, Santo Domingo şi Puerto Rico, din grupa Antilelor Mari, în etate de 12 – 15 ani, erau printre cei mici şi nu aveau posibilitatea de a lua parte la concurs, căci nu se admiteau decât participanţi în vârstă de cel puţin 17 ani.
More...