Reviews

On the Shoulders of Giants by Umberto Eco

damjur's review against another edition

challenging informative lighthearted reflective medium-paced

3.75

dee9401's review against another edition

5.0

What an exceptional set of lectures from an amazing scholar. This gift from my love was such a joy to read. I read it slowly, savoring it and working through it.

While all were thought provoking, I found these lectures the best of the series: On the Shoulders of Giants; The Absolute and the Relative; Paradoxes and Aphorisms; and Untruths, Lies, Falsifications. Coming up right behind these were the talks I thought were very good: Beauty; Ugliness; The Invisible; and On Some Forms of Imperfection in Art. The remaining essays were okay or good, but still worth the time to read through them.

I came to Eco through his novel, The Name of the Rose. It's amazing to see him strut his stuff on more semiotical and philosophical grounds. He has a depth and breadth of knowledge and, unlike many academics, has an amazing fluid and fluent way with words. Whether it's getting across a complex idea, or giving a snarky aside, Eco is a joy to read. By the way, my favorite snark was on the first page of the first essay: "Medea is hardly someone who will have a nursery school named after her" (p. 1).

butterfly2507's review against another edition

2.0

An sich ist die Idee dieses Buches einfach grandios. Man hat quasi alles was man wissen will zusammen an einem Ort. Nur ist es so etwas von langweilig geschrieben. Ich war am Ende echt froh dass ich ein Kapitel beendet hatte. Musste mich echt durch quälen, auch weil ich es mag wie man Kunst (verschiedene Gemälde, Skulpturen und Ausschnitte aus Filmen) in Fotos auf das Blatt bringt. Lest es einfach nur wenn ihr Wirkich viel Zeit habt und nicht nebenbei einschlaft.

morwen99's review against another edition

challenging informative inspiring reflective slow-paced

4.25

ccwray's review against another edition

challenging informative reflective slow-paced

4.0

mgalactosidase's review against another edition

informative mysterious reflective

4.5

jessikeenan's review against another edition

challenging reflective slow-paced

4.0

cosmiccloudbird's review against another edition

challenging funny informative reflective medium-paced

3.75

epictetsocrate's review against another edition

5.0

Am fost mereu fascinat de povestea piticilor şi a giganţilor, însă polemica istorică pe această temă este doar un capitol din conflictul milenar între părinţi şi copii, care încă ne priveşte îndeaproape, după cum vom vedea la sfârşit. Nu e nevoie să facem apel la psihanalişti ca să ne dăm seama că fiii au tendinţa de a-şi ucide taţii; folosesc termenul masculin numai ca să reiau sintagma folosită în literatura de specialitate, căci ştim bine, de la relaţiile tensionate între Nero şi Agrippina şi până la relatările unor crime din zilele noastre, că, de mii de ani, şi mamele au fost ucise adesea. Problema este că, aşa cum a existat un atac al odraslelor împotriva părinţilor, tot astfel a existat dintotdeauna şi un atac al părinţilor faţă de copii. Deşi fără intenţie, Oedip îl ucide pe Laios, însă şi Saturn îşi devorează copiii, iar o grădiniţă nu va putea fi niciodată denumită Medeea! Ca să nu mai vorbim de sărmanul Tieste, care mănâncă din carnea fiilor săi la un ospăţ, iar numeroşilor pretendenţi la tronul Bizanţului care îşi orbesc taţii le corespund mulţi sultani care, la Constantinopol, îşi ucid fiii mai mari ca să nu fie detronaţi prea curând. Conflictul dintre părinţi şi copii se poate desfăşura şi fără violenţă, însă asta nu-l face mai puţin dramatic. Te poţi împotrivi părintelui tău batjocorindu-l: a se vedea cum Ham nu-i iartă lui Noe micul exces bahic după atâta apă, iar Noe reacţionează rasist, surghiunindu-şi fiul necuviincios în ţările în curs de dezvoltare. Să recunoaştem: câteva mii de ani de foamete endemică şi de sclavie pentru că ţi-ai ocărât tatăl care trăsese la măsea sunt cam mult! Chiar privind obedienţa lui Avraam, gata să-l jertfească pe Isaac, drept pildă sublimă de supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu, aş spune că, procedând astfel, Avraam dovedeşte că-şi consideră fiul drept ceva ce îi aparţine şi de care poate dispune cum pofteşte (fiul său murea înjunghiat, iar el primea bunăvoinţa lui Iahveh. Ia să-mi spuneţi dumneavoastră dacă omul respecta normele noastre morale!). Din fericire, Iahveh glumea, dar Avraam nu ştia asta. Ne dăm seama cât era de ghinionist Isaac după ceea ce i se întâmplă când ajunge tată la rândul lui: Iacob nu-l ucide, desigur, dar îl scoate din linia de succesiune printr-un truc mârşav, profitând de faptul că era orb, iar aceasta e o manevră şi mai insultătoare decât paricidul. Orice querelle des anciens et des modernes stă întotdeauna sub semnul unei lupte simetrice. Ca să ne referim chiar la acea querelle din secolul al XVII-lea de la care provine expresia, este adevărat că Perrault sau Fontenelle afirma că operele contemporanilor, fiind mai mature decât cele ale predecesorilor lor, erau mai bune (prin urmare, poeţii galanţi şi spiritele curioase preferau noile forme, anume povestirea şi romanul), dar gâlceava luase naştere şi fusese alimentată din pricină că împotriva celor noi se ridicau autoritar Boileau şi toţi cei care susţineau imitarea anticilor. Într-o querelle, inovatorilor li se împotrivesc mereu laudatores temporis acti şi, adesea, elogiul noutăţii şi al rupturii faţă de trecut pleacă de la reacţia asupra răspândirii conservatorismului. În vremurile noastre avem poeţii publicaţi în antologia Novissimi , dar noi toţi am învăţat la şcoală că acum două mii de ani au existat poetae novi . Pe vremea lui Catullus cuvântul modernus nu exista încă, dar erau numiţi novi poeţii care se inspirau din operele lirice greceşti, împotrivindu-se tradiţiei latine. În Arta iubirii (III, 121 şi urm.), Ovidiu scria: prisca iuvent alios [laude alţii trecutul], ego me nunc denique natus gratulor; haec aetas moribus acta meis [eu sunt mulţumit cu ce-i astăzi:/ Vieţii ce-mi place să duc e potrivit acest veac], considerând veacul său mai rafinat şi nu atât de rustic ca veacurile trecute etc. Dar şi inovatorii îi deranjau pe admiratorii trecutului, după cum ne aminteşte Horaţiu (Epistole II, 1, 75 şi urm.), care, în loc de „modern“, foloseşte adverbul nuper , spunând că o carte fusese criticată nu pentru că n-ar fi fost frumoasă, ci pentru că apăruse cu numai o zi înainte, sed quia nuper. Acest comportament se întâlneşte şi astăzi la cei care, recenzând un scriitor tânăr, se plâng că de-acum nu se mai scriu romane ca odinioară.