Take a photo of a barcode or cover
delialungu's review against another edition
3.0
Chiar am vrut să îmi placă mai mult, fiindcă așteptam să citesc cartea asta de câțiva ani. Prologul mi-a dat din prima de înțeles că e vorba de o carte „frumoasă”, cum îmi place mie să spun, dar, totodată, greoaie. Pasiunea autoarei pentru sinonimie (sau, mai bine zis, simonimie) mi-a îngreunat lectura. Te poartă, ce-i drept într-o lume de vis, dar una încâlcită și pe care, uneori, nu prea o înțelegi. Sunt sigură că părerea pe care o am e influențată și de faptul că mă așteptam la un roman, o poveste liniară în care să mă pierd, nu să mă încurc. E o carte profundă, pe care aș mai reciti-o, dar cu multe pauze și mai mult timp de meditație între „capitole”.
tavsbookshelf's review
challenging
emotional
reflective
slow-paced
- Plot- or character-driven? Character
- Strong character development? Yes
- Loveable characters? No
- Diverse cast of characters? No
- Flaws of characters a main focus? Yes
3.0
miihaai44's review against another edition
4.0
"Am 4 ani. Țin în brațe un balon mare și galben. Îmi opresc obrazul pe el. Înăuntru e liniște. Înăuntru se află închisă tăcerea plutitoare pe care eu o țin acum în brațe. Tăcerea e rotundă și are culoarea galbenă. Îi dau drumul în lume."
dorinlazar's review against another edition
1.0
Ah, ce renghi ne joacă Simona Popescu!
Vedeți dumneavoastră, Simona Popescu nu e doar o autoare care și-a luat caietul de expresii și l-a transformat într-un text adoptat ca parte din programa școlară devenind unul din cele mai vândute texte post-decembriste. Nu, autoarea e o pupă ce se deretică de exuvii elucubrând pe pagini prelungi liste întregi utile antropologilor de peste 200 de ani. Simona Popescu gândește la un alt nivel - pentru ea nu există acum, ci doar viitorul îndepărtat. Gândește în secole, joacă șah 6D cu noi.
O să vă zic ce realizează Simona Popescu - să înțelegeți că voi, criticii ei, vă împiedicați în cuvinte. CUVINTE? Sunteți niște pigmei culturali! Ea pune *VIAȚĂ* acolo!
În primul rând, Simona Popescu stabilește, practic, nivelul cel mai de jos pe care îl poți atinge din punct de vedere literar. Ea e borna după care se măsoară orice alt text de-acum încolo - este subunitatea atomului din punct de vedere literar.
În al doilea rând, la finalul acestei ediții există un „Dosar critic”, unde culege mărturiile delirante ale lumii literare legate de Exuvii. Practic, ca un securist al bunului gust, Simona Popescu expune impostura criticilor literari, cu cronici citate. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem e: de ce acești oameni au făcut recenzie și au vorbit despre o carte pe care în mod sigur nu au citit-o - pentru că, să fim serioși, cum poți pretinde că ai citit această înșiruire anostă de chestii?
În al treilea rând, însă, mi se pare tragică soarta personajului Tom, care după ce a reușit să se lupte cu toate limitările situației sale, după ce a reușit să-și învingă condiția, a fost eliminat și trecut în neființă - ah, inexistență! - de către o autoare care nici măcar nu a inclus un personaj Tom care să aibă ceva interesant de făcut! TOM! Ne e dor de tine deja!!!
La modul foarte serios, Simona Popescu a luat ora de compunere din clasa a II-a, a luat caietul de expresii, și l-a extins pe câteva sute de pagini. Este un blog autoerotic - o masturbare publică folosind ca material stimulant dicționarul limbii române și, pe alocuri, un dicționar latin-român. E drept, e un blog avant la lettre, dar orișicât. Este o carte despre nimic; este doar navel-gazing dus la maximum. Măcar Cărtărescu și-a păstrat scama în buric doar pentru primele câteva pagini din Solenoid - Popescu învârte la scama aia din buric până nu rămâne nimic, ca să ne dăm seama că nu a fost nimic oricum. O ciorbă de cuvinte și idei care nu au o înșiruire logică coerentă, un efort dadaist sub acoperire.
Și serios, ce poți spune mai mult despre o carte care nu te primește nici măcar de la titlu? Dacă Popescu vroia să scrie o carte atât de intimă (și vroia) putea să ne scutească și s-o țină pentru ea și prietenii ei. Dar, bag seamă, când a publicat această exuvie nu existau încă bloguri să și le țină pe internet până își dă seama că oamenii n-ar citi-o decât obligați. Ceea ce s-a și întâmplat.
Vedeți dumneavoastră, Simona Popescu nu e doar o autoare care și-a luat caietul de expresii și l-a transformat într-un text adoptat ca parte din programa școlară devenind unul din cele mai vândute texte post-decembriste. Nu, autoarea e o pupă ce se deretică de exuvii elucubrând pe pagini prelungi liste întregi utile antropologilor de peste 200 de ani. Simona Popescu gândește la un alt nivel - pentru ea nu există acum, ci doar viitorul îndepărtat. Gândește în secole, joacă șah 6D cu noi.
O să vă zic ce realizează Simona Popescu - să înțelegeți că voi, criticii ei, vă împiedicați în cuvinte. CUVINTE? Sunteți niște pigmei culturali! Ea pune *VIAȚĂ* acolo!
În primul rând, Simona Popescu stabilește, practic, nivelul cel mai de jos pe care îl poți atinge din punct de vedere literar. Ea e borna după care se măsoară orice alt text de-acum încolo - este subunitatea atomului din punct de vedere literar.
În al doilea rând, la finalul acestei ediții există un „Dosar critic”, unde culege mărturiile delirante ale lumii literare legate de Exuvii. Practic, ca un securist al bunului gust, Simona Popescu expune impostura criticilor literari, cu cronici citate. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem e: de ce acești oameni au făcut recenzie și au vorbit despre o carte pe care în mod sigur nu au citit-o - pentru că, să fim serioși, cum poți pretinde că ai citit această înșiruire anostă de chestii?
În al treilea rând, însă, mi se pare tragică soarta personajului Tom, care după ce a reușit să se lupte cu toate limitările situației sale, după ce a reușit să-și învingă condiția, a fost eliminat și trecut în neființă - ah, inexistență! - de către o autoare care nici măcar nu a inclus un personaj Tom care să aibă ceva interesant de făcut! TOM! Ne e dor de tine deja!!!
La modul foarte serios, Simona Popescu a luat ora de compunere din clasa a II-a, a luat caietul de expresii, și l-a extins pe câteva sute de pagini. Este un blog autoerotic - o masturbare publică folosind ca material stimulant dicționarul limbii române și, pe alocuri, un dicționar latin-român. E drept, e un blog avant la lettre, dar orișicât. Este o carte despre nimic; este doar navel-gazing dus la maximum. Măcar Cărtărescu și-a păstrat scama în buric doar pentru primele câteva pagini din Solenoid - Popescu învârte la scama aia din buric până nu rămâne nimic, ca să ne dăm seama că nu a fost nimic oricum. O ciorbă de cuvinte și idei care nu au o înșiruire logică coerentă, un efort dadaist sub acoperire.
Și serios, ce poți spune mai mult despre o carte care nu te primește nici măcar de la titlu? Dacă Popescu vroia să scrie o carte atât de intimă (și vroia) putea să ne scutească și s-o țină pentru ea și prietenii ei. Dar, bag seamă, când a publicat această exuvie nu existau încă bloguri să și le țină pe internet până își dă seama că oamenii n-ar citi-o decât obligați. Ceea ce s-a și întâmplat.
roxanamalinachirila's review against another edition
1.0
Auzisem pe undeva că „Iliada” lui Homer e utilă pentru arheologi datorită înșiruirilor de obiecte care tot apar și reapar, menționate, descrise, folosite.
În mod similar, „Exuvii” s-ar putea să-i prindă bine unui arheolog dintr-o epocă viitoare care vrea să reconstruiască anii '70-'80 în România: cu 4 pagini de enumerări de flori, cu un capitol care enumeră o carte de bucate, cu înșiruirea cărților de aventuri tipice copilăriei și cu alte multe, multe liste, cartea Simonei Popescu se pretează la așa ceva. Naratoarea își rememorează copilăria în liste, liste, liste, liste, liste, și apoi încă niște liste.
Nu pot s-o compar, din păcate, cu „Însemnări de căpătâi” a lui Sei Shōnagon, o altă carte care cuprinde liste, deoarece Sei Shōnagon are simțul măsurii și destul de multă ironie, alegând doare exemplele cele mai bune sau mai tăioase. Simona Popescu, însă, enumeră totul. Unde ar putea alege o figură de stil, le pune pe toate cele patru sau cinci la care s-a gândit.
E un text fără pauze, o avalanșă de senzații și enumerări. Nu există spațiu să-ți tragi respirația, nu există o structură pe care să vină senzațiile. Totul e la aceeași intensitate, iar intensitatea e mereu maximă, maximul devenind astfel plicticos și adormitor. Orice citat, scos afară, ar putea suna interesant; dar toate împreună sunt prea mult. Și unde duc? Nicăieri.
Două lucruri am înțeles: că mica Simona era masochistă, simțind o voluptate a suferinței și imaginându-se canibalizată; și că mica (ba poate și marea) Simona trăia beția cuvintelor, bucurându-se de cărți cu atât mai mult cu cât înțelegea mai puțin cuvintele din ele.
Nu îi împărtășesc beția, dar îi înțeleg succesul: „Exuvii” e exact ceea ce credeam în adolescență că e literatura românească contemporană, o ejaculare precoce, coce și postcoce de figuri de stil și text „frumos”, de „expresii” și noțiuni care nu duc nicăieri. A fost motivul pentru care n-am citit literatură românească multă vreme; și nu pot decât să mă bucur că l-am descoperit la timp pe Dostoievski, înainte să rămân cu impresia că dulcea siropoșenie a figurilor mărețe ar fi standardul de aur al marii literaturi mondiale.
În mod similar, „Exuvii” s-ar putea să-i prindă bine unui arheolog dintr-o epocă viitoare care vrea să reconstruiască anii '70-'80 în România: cu 4 pagini de enumerări de flori, cu un capitol care enumeră o carte de bucate, cu înșiruirea cărților de aventuri tipice copilăriei și cu alte multe, multe liste, cartea Simonei Popescu se pretează la așa ceva. Naratoarea își rememorează copilăria în liste, liste, liste, liste, liste, și apoi încă niște liste.
Nu pot s-o compar, din păcate, cu „Însemnări de căpătâi” a lui Sei Shōnagon, o altă carte care cuprinde liste, deoarece Sei Shōnagon are simțul măsurii și destul de multă ironie, alegând doare exemplele cele mai bune sau mai tăioase. Simona Popescu, însă, enumeră totul. Unde ar putea alege o figură de stil, le pune pe toate cele patru sau cinci la care s-a gândit.
E un text fără pauze, o avalanșă de senzații și enumerări. Nu există spațiu să-ți tragi respirația, nu există o structură pe care să vină senzațiile. Totul e la aceeași intensitate, iar intensitatea e mereu maximă, maximul devenind astfel plicticos și adormitor. Orice citat, scos afară, ar putea suna interesant; dar toate împreună sunt prea mult. Și unde duc? Nicăieri.
Două lucruri am înțeles: că mica Simona era masochistă, simțind o voluptate a suferinței și imaginându-se canibalizată; și că mica (ba poate și marea) Simona trăia beția cuvintelor, bucurându-se de cărți cu atât mai mult cu cât înțelegea mai puțin cuvintele din ele.
Nu îi împărtășesc beția, dar îi înțeleg succesul: „Exuvii” e exact ceea ce credeam în adolescență că e literatura românească contemporană, o ejaculare precoce, coce și postcoce de figuri de stil și text „frumos”, de „expresii” și noțiuni care nu duc nicăieri. A fost motivul pentru care n-am citit literatură românească multă vreme; și nu pot decât să mă bucur că l-am descoperit la timp pe Dostoievski, înainte să rămân cu impresia că dulcea siropoșenie a figurilor mărețe ar fi standardul de aur al marii literaturi mondiale.
irina_maria's review against another edition
emotional
funny
hopeful
reflective
relaxing
slow-paced
3.75
stefuneee's review against another edition
adventurous
reflective
medium-paced
- Plot- or character-driven? Character
- Strong character development? Yes
- Loveable characters? Yes
- Diverse cast of characters? No
- Flaws of characters a main focus? Yes
4.5