Scan barcode
epictetsocrate's review
4.0
PALIMPSEST
O ciupercă a hârtiei mai vechi sau numai o inconsistenţa a celei noi (lipsa nu ştiu cărui element chimic fără de care substanţa cărţilor se face cu timpul friabilă şi se destramă) reduc ― spun cei pesimişti sau numai bine informaţi– speranţa noastră de nemurire la zero sau o fac, în cel mai bun caz, tributară viitoarelor descoperiri ştiinţifice în stare să o salveze. Nu spun o noutate, sunt ani de când se vorbeşte de această misterioasă ameninţare şi, totuşi, nici numărul cărţilor, nici acela al scriitorilor nu a scăzut pe pământ. Optimism sau numai inconştienţă, eroismul lor de a continua să lase mărturii, despre care ştiu că sunt condamnate să dispară, mi se pare emoţionant şi misterios într-un fel ţinând nu de natura sufletului, ci, mai adânc, de natură pur şi simplu, respectând legi mai inexorabile decât cele umane. De altfel, primul gând care îmi vine, firesc, în faţa acestei situaţii, este să mă întreb dacă anticii ― scriitori, filosofi, istorici, matematicieni ― ar fi continuat să scrie ştiind dinainte soarta care le pândeşte papirusurile şi pergamentele. Ar fi continuat, oare, dacă ar fi bănuit câte biblioteci vor fi incendiate? Câte cetăţi îşi vor amesteca praful în care se vor fărâma cu cel al opurilor care le-au făcut gloria? Câte capodopere vor pieri sub copitele cailor migratori? Ar mai fi scris anticii dacă li s-ar fi explicat de pe atunci înţelesul viitorului cuvânt palimpsest? Nu pot încerca să răspund înainte de a-mi exprima eu însămi spaima în faţa acestei monstruoase vocabule. Puţine noţiuni mi se par mai înfiorătoare decât aceasta şi nu cred că repulsia şi spaima mea vin numai din faptul că sunt eu însămi scriitor. Îmi amintesc sentimentul de oroare pe care l-am avut în clipa în care am înţeles-o prima oară, viziunea de coşmar a miilor de călugări aplecaţi asupra pergamentelor acoperite cu operele antichităţii şi răzându-le pentru a aşterne pe ele adevăruri noi, uneori de sens contrar. Cât de multe opere vor fi supravieţuit, totuşi, până atunci ― în pofida tuturor incendiilor, migraţiilor, cutremurelor, jafurilor, măcelurilor ― dacă recuperarea pergamentelor putea reprezenta o economie, dacă locul gol lăsat de împingerea lor în neant a fost în stare să creeze un cuvânt şi să poarte un nume! Da, cuvântul palimpsest este unul dintre cele mai triste din dicţionarul, inepuizabil în tristeţe, al istoriei, dar ― chiar dacă ar fi avut cum să-l bănuiască ― anticii, sunt convinsă, ar fi continuat să scrie, aşa cum, înconjuraţi de pericolele sfârşitului de mileniu, continuăm şi noi să o facem.
O ciupercă a hârtiei mai vechi sau numai o inconsistenţa a celei noi (lipsa nu ştiu cărui element chimic fără de care substanţa cărţilor se face cu timpul friabilă şi se destramă) reduc ― spun cei pesimişti sau numai bine informaţi– speranţa noastră de nemurire la zero sau o fac, în cel mai bun caz, tributară viitoarelor descoperiri ştiinţifice în stare să o salveze. Nu spun o noutate, sunt ani de când se vorbeşte de această misterioasă ameninţare şi, totuşi, nici numărul cărţilor, nici acela al scriitorilor nu a scăzut pe pământ. Optimism sau numai inconştienţă, eroismul lor de a continua să lase mărturii, despre care ştiu că sunt condamnate să dispară, mi se pare emoţionant şi misterios într-un fel ţinând nu de natura sufletului, ci, mai adânc, de natură pur şi simplu, respectând legi mai inexorabile decât cele umane. De altfel, primul gând care îmi vine, firesc, în faţa acestei situaţii, este să mă întreb dacă anticii ― scriitori, filosofi, istorici, matematicieni ― ar fi continuat să scrie ştiind dinainte soarta care le pândeşte papirusurile şi pergamentele. Ar fi continuat, oare, dacă ar fi bănuit câte biblioteci vor fi incendiate? Câte cetăţi îşi vor amesteca praful în care se vor fărâma cu cel al opurilor care le-au făcut gloria? Câte capodopere vor pieri sub copitele cailor migratori? Ar mai fi scris anticii dacă li s-ar fi explicat de pe atunci înţelesul viitorului cuvânt palimpsest? Nu pot încerca să răspund înainte de a-mi exprima eu însămi spaima în faţa acestei monstruoase vocabule. Puţine noţiuni mi se par mai înfiorătoare decât aceasta şi nu cred că repulsia şi spaima mea vin numai din faptul că sunt eu însămi scriitor. Îmi amintesc sentimentul de oroare pe care l-am avut în clipa în care am înţeles-o prima oară, viziunea de coşmar a miilor de călugări aplecaţi asupra pergamentelor acoperite cu operele antichităţii şi răzându-le pentru a aşterne pe ele adevăruri noi, uneori de sens contrar. Cât de multe opere vor fi supravieţuit, totuşi, până atunci ― în pofida tuturor incendiilor, migraţiilor, cutremurelor, jafurilor, măcelurilor ― dacă recuperarea pergamentelor putea reprezenta o economie, dacă locul gol lăsat de împingerea lor în neant a fost în stare să creeze un cuvânt şi să poarte un nume! Da, cuvântul palimpsest este unul dintre cele mai triste din dicţionarul, inepuizabil în tristeţe, al istoriei, dar ― chiar dacă ar fi avut cum să-l bănuiască ― anticii, sunt convinsă, ar fi continuat să scrie, aşa cum, înconjuraţi de pericolele sfârşitului de mileniu, continuăm şi noi să o facem.
More...