Scan barcode
A review by epictetsocrate
Zorii Semilunii by Clive Cussler, Dirk Cussler
3.0
327 d.H. MAREA MEDITERANĂ
Cadenţa tobei răsuna prin pereţii etanşi, reverberând într-un staccato ritmic, de o precizie desăvârşită. Celeusta[1] lovea sistematic în toba din piele de capră, într-un mod plăcut, dar mecanic. Putea să bată ore întregi fără să piardă ritmul ― educaţia lui muzicală fiind bazată mai mult pe rezistenţă decât pe armonie. Deşi cadenţa sa constantă avea o valoare recunoscută, publicul format din vâslaşii de pe galeră spera numai ca spectacolul monoton să ajungă în curând la final.
Lucius Arcelian îşi şterse de pantaloni palma asudată, apoi apucă mai strâns de vâsla grea de stejar. Trăgând rama prin apă cu o mişcare lină, intră rapid în ritm cu cei din jurul lui. De loc din Creta, tânărul se alăturase marinei romane cu şase ani în urmă, atras de simbria frumoasă şi de ocazia de a obţine cetăţenia romană la pensionare. Călit în focul luptei, nu-şi dorea acum decât să avanseze într-un post mai puţin laborios la bordul galerei imperiale, înainte să-i cedeze braţele de tot.
Contrar mitului promovat la Hollywood, nu sclavii erau folosiţi în galerele romane antice. Cei care propulsau navele erau recruţi plătiţi, selectaţi din teritoriile cu ieşire la mare aflate sub dominația imperiului. La fel ca legionarii din armata romană, aceştia îndurau săptămâni de pregătiri istovitoare înainte de a ieşi pe mare. Erau zvelţi şi puternici, capabili să vâslească douăsprezece ore pe zi dacă era nevoie. Dar la bordul galerei biremă în stil liburnian[2], o navă de război mică şi uşoară care avea doar două şiruri de vâsle pe fiecare parte, vâslaşii reprezentau o propulsie suplimentară faţă de pânza mare prinsă de punte.
Arcelian îl privea pe celeusta, omuleţul chel care bătea toba având o maimuţică legată lângă el. Nu putea să nu observe o asemănare izbitoare între bărbat şi maimuţă. Amândoi aveau urechi mari şi feţe rotunde, vesele. Mutra toboşarului păstra o expresie constantă de veselie, în vreme ce rânjea către echipaj cu ochii strălucitori şi vicleni şi dinţii galbeni şi ciobiţi. Imaginea lui făcea întru câtva ca vâslitul să pară mai uşor, iar Arcelian înţelese alegerea înţeleaptă făcută de căpitanul galerei.
― Celeusta, strigă unul dintre vâslaşi, un bărbat negricios din Siria. Vântul suflă puternic şi apa e agitată. De ce ni s-a dat comanda să vâslim?
Ochii toboşarului sclipiră.
― Nu-mi este dat mie să pun la îndoială înţelepciunea ofiţerilor, altfel şi eu aş trage la rame, răspunse el râzând cu poftă.
― Aş paria că maimuţa ar vâsli mai repede, replică sirianul.
Celeusta privi maimuţa ghemuită lângă el.
― E destul de puternic mititelul, spuse el, cântându-i în strună. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, nu cunosc motivul. Poate căpitanul doreşte să-şi pună echipajul vorbăreţ la treabă. Sau poate vrea, pur şi simplu, să meargă mai repede ca vântul.
Cadenţa tobei răsuna prin pereţii etanşi, reverberând într-un staccato ritmic, de o precizie desăvârşită. Celeusta[1] lovea sistematic în toba din piele de capră, într-un mod plăcut, dar mecanic. Putea să bată ore întregi fără să piardă ritmul ― educaţia lui muzicală fiind bazată mai mult pe rezistenţă decât pe armonie. Deşi cadenţa sa constantă avea o valoare recunoscută, publicul format din vâslaşii de pe galeră spera numai ca spectacolul monoton să ajungă în curând la final.
Lucius Arcelian îşi şterse de pantaloni palma asudată, apoi apucă mai strâns de vâsla grea de stejar. Trăgând rama prin apă cu o mişcare lină, intră rapid în ritm cu cei din jurul lui. De loc din Creta, tânărul se alăturase marinei romane cu şase ani în urmă, atras de simbria frumoasă şi de ocazia de a obţine cetăţenia romană la pensionare. Călit în focul luptei, nu-şi dorea acum decât să avanseze într-un post mai puţin laborios la bordul galerei imperiale, înainte să-i cedeze braţele de tot.
Contrar mitului promovat la Hollywood, nu sclavii erau folosiţi în galerele romane antice. Cei care propulsau navele erau recruţi plătiţi, selectaţi din teritoriile cu ieşire la mare aflate sub dominația imperiului. La fel ca legionarii din armata romană, aceştia îndurau săptămâni de pregătiri istovitoare înainte de a ieşi pe mare. Erau zvelţi şi puternici, capabili să vâslească douăsprezece ore pe zi dacă era nevoie. Dar la bordul galerei biremă în stil liburnian[2], o navă de război mică şi uşoară care avea doar două şiruri de vâsle pe fiecare parte, vâslaşii reprezentau o propulsie suplimentară faţă de pânza mare prinsă de punte.
Arcelian îl privea pe celeusta, omuleţul chel care bătea toba având o maimuţică legată lângă el. Nu putea să nu observe o asemănare izbitoare între bărbat şi maimuţă. Amândoi aveau urechi mari şi feţe rotunde, vesele. Mutra toboşarului păstra o expresie constantă de veselie, în vreme ce rânjea către echipaj cu ochii strălucitori şi vicleni şi dinţii galbeni şi ciobiţi. Imaginea lui făcea întru câtva ca vâslitul să pară mai uşor, iar Arcelian înţelese alegerea înţeleaptă făcută de căpitanul galerei.
― Celeusta, strigă unul dintre vâslaşi, un bărbat negricios din Siria. Vântul suflă puternic şi apa e agitată. De ce ni s-a dat comanda să vâslim?
Ochii toboşarului sclipiră.
― Nu-mi este dat mie să pun la îndoială înţelepciunea ofiţerilor, altfel şi eu aş trage la rame, răspunse el râzând cu poftă.
― Aş paria că maimuţa ar vâsli mai repede, replică sirianul.
Celeusta privi maimuţa ghemuită lângă el.
― E destul de puternic mititelul, spuse el, cântându-i în strună. Dar, ca să-ţi răspund la întrebare, nu cunosc motivul. Poate căpitanul doreşte să-şi pună echipajul vorbăreţ la treabă. Sau poate vrea, pur şi simplu, să meargă mai repede ca vântul.