Take a photo of a barcode or cover
epictetsocrate 's review for:
Scorpionul
by Anthony Horowitz
Pentru cei doi hoţi de pe motocicleta Vespa 200cc, era cazul unei victime nepotrivite aflate la locul nepotrivit, într-o duminică nepotrivită din septembrie.
Părea că toată lumea se adunase în Piaţa Esmeralda, la câţiva kilometri în afara Veneţiei. Slujba de duminică tocmai se terminase şi o mulţime de familii se plimbau împreună agale sub soarele strălucitor: bunicuţe în negru, băieţi purtând cele mai bune costume ale lor şi fete în rochiţe de comuniune. Cafenelele şi gelateriile erau deschise, cu clienţii împrăştiaţi pe trotuar şi în stradă. O fântână uriaşă – cu statui reprezentând nuduri de zei şi şerpi – împroşca jeturi de apă rece ca gheaţa. Şi acolo se afla o piaţă. Fuseseră instalate tarabe la care se vindeau zmeie, flori uscate, vederi vechi, ceasuri cu cuc şi pungi cu seminţe pentru sutele de porumbei care se fâţâiau ţanţoş de jur împrejur.
În mijlocul tuturor se găsea un grup de vreo doisprezece elevi britanici. Ghinionul celor doi hoţi era că unul dintre aceştia era Alex Rider.
Era începutul lui septembrie. Trecuse mai puţin de o lună de la confruntarea finală a lui Alex cu Damian Cray în Air Force One – avionul prezidenţial american. Fusese sfârşitul unei aventuri care-l purtase de la Paris la Amsterdam şi, în final, pe pista principală a Aeroportului Heathrow, exact când douăzeci şi cinci de proiectile nucleare fuseseră lansate către ţinte în întreaga lume. Alex reuşise să distrugă aceste proiectile. Fusese acolo când Damian Cray murise, şi în final ajunsese acasă cu colecţia obişnuită de vânătăi şi de zgârieturi pentru a o găsi pe Jack Starbright cu o figură încruntată şi hotărâtă, aşteptându-l. Jack era menajera lui, dar îi era totodată şi prietenă, şi, ca de obicei, era îngrijorată pentru el.
— N-o mai poţi ţine aşa, Alex, spuse ea. Aproape că nu mai dai pe la şcoală. Ai lipsit jumătate din trimestrul al treilea când ai fost pe Insula rechinilor şi o mare parte din al doilea când ai fost în Cornwall şi apoi la acea îngrozitoare Academie Point Blanc. Dacă vei continua aşa, vei pica toate examenele, şi apoi ce vei face?
— Nu e vina mea, începu Alex.
— Ştiu că nu e vina ta. Dar e de datoria mea să fac ceva în privinţa asta, şi am decis să-ţi angajez un meditator pentru restul verii.
— Doar nu vorbeşti serios!
— Ba da. A mai rămas ceva din vacanţa asta. Şi poţi începe chiar acum.
— Nu vreau un meditator, începu Alex să protesteze.
— Nu ai de ales, Alex. Nu mă interesează ce dispozitive noi ai sau ce mişcări deştepte vrei să încerci – de data asta nu scapi!
Părea că toată lumea se adunase în Piaţa Esmeralda, la câţiva kilometri în afara Veneţiei. Slujba de duminică tocmai se terminase şi o mulţime de familii se plimbau împreună agale sub soarele strălucitor: bunicuţe în negru, băieţi purtând cele mai bune costume ale lor şi fete în rochiţe de comuniune. Cafenelele şi gelateriile erau deschise, cu clienţii împrăştiaţi pe trotuar şi în stradă. O fântână uriaşă – cu statui reprezentând nuduri de zei şi şerpi – împroşca jeturi de apă rece ca gheaţa. Şi acolo se afla o piaţă. Fuseseră instalate tarabe la care se vindeau zmeie, flori uscate, vederi vechi, ceasuri cu cuc şi pungi cu seminţe pentru sutele de porumbei care se fâţâiau ţanţoş de jur împrejur.
În mijlocul tuturor se găsea un grup de vreo doisprezece elevi britanici. Ghinionul celor doi hoţi era că unul dintre aceştia era Alex Rider.
Era începutul lui septembrie. Trecuse mai puţin de o lună de la confruntarea finală a lui Alex cu Damian Cray în Air Force One – avionul prezidenţial american. Fusese sfârşitul unei aventuri care-l purtase de la Paris la Amsterdam şi, în final, pe pista principală a Aeroportului Heathrow, exact când douăzeci şi cinci de proiectile nucleare fuseseră lansate către ţinte în întreaga lume. Alex reuşise să distrugă aceste proiectile. Fusese acolo când Damian Cray murise, şi în final ajunsese acasă cu colecţia obişnuită de vânătăi şi de zgârieturi pentru a o găsi pe Jack Starbright cu o figură încruntată şi hotărâtă, aşteptându-l. Jack era menajera lui, dar îi era totodată şi prietenă, şi, ca de obicei, era îngrijorată pentru el.
— N-o mai poţi ţine aşa, Alex, spuse ea. Aproape că nu mai dai pe la şcoală. Ai lipsit jumătate din trimestrul al treilea când ai fost pe Insula rechinilor şi o mare parte din al doilea când ai fost în Cornwall şi apoi la acea îngrozitoare Academie Point Blanc. Dacă vei continua aşa, vei pica toate examenele, şi apoi ce vei face?
— Nu e vina mea, începu Alex.
— Ştiu că nu e vina ta. Dar e de datoria mea să fac ceva în privinţa asta, şi am decis să-ţi angajez un meditator pentru restul verii.
— Doar nu vorbeşti serios!
— Ba da. A mai rămas ceva din vacanţa asta. Şi poţi începe chiar acum.
— Nu vreau un meditator, începu Alex să protesteze.
— Nu ai de ales, Alex. Nu mă interesează ce dispozitive noi ai sau ce mişcări deştepte vrei să încerci – de data asta nu scapi!