Scan barcode
A review by anca_m
Am kürzeren Ende der Sonnenallee by Thomas Brussig
5.0
"Cine doreste cu adevarat sa pastreze tot ce s-a intamplat nu trebuie sa se lase in voia amintirilor. Amintirile oamenilor sunt un fenomen mult prea placut pentru a reusi doar sa pastreze lucrurile asa cum s-au petrecut; sunt exact opusul a ceea ce se doresc a fi. Pentru ca amintirile sunt in stare de mai mult, de mult mai mult: cu perseverenta lor infaptuiesc minunea de a te determina sa faci pace cu trecutul, o pace din care dispare orice urma de manie si in care valul moale al nostalgiei se asterne peste tot ceea ce odata a fost perceput ca ascutit si taios.
Oamenii fericiti au memorie slaba si multe amintiri."
(pasaj final)
Cartea asta e exact ce mi-a trebuit mie zilele astea, dar exact. M-a prins atat de tare incat desi planuiam sa o citesc doar cand sunt in miscare sau in locuri nu-pe-acasa (pare usoara si usor de tinut minte firul chiar daca citesc putin intr-o zi), nu m-am abtinut si acasa am terminat-o.
Pare cam nepotrivit sa zici ca te-a relaxat o carte despre comunism, ba chiar ca a reprezentat chestia luminoasa care te-a motivat sa-ti termini treburile intr-o zi ar fi de-a dreptul deplasat, dar asta e.:)
Cartea lui Brussig ne conduce pasii catre capatul mai scurt al Aleii Soarelui – numele purtat de o strada berlineza despartita in doua de construirea Zidului, capatul mai scurt ramanand in partea de Est,* adica in Germania comunista. Aici se invarte cartea asta. Un grup de adolescenti proaspeti la minte, revoltati impotriva sistemului, aspiranti, in cumpana, dar cu aceleasi seisme din capul oricaror altora. Desi intr-un regim totalitar, viata lor pare destinsa, tot timpul cautand sa faca ceea ce vor ei (nu ce se cuvine sa vrea), pasind aproape de limita dar niciodata calcand-o. Suna obositor, dar de fapt, viata lor nu graviteaza in jurul restrictiilor (sigur, implica arestari, discursuri in plen ca pedeapsa, neintelegeri, fente) ci in jurul problemelor pe care adolescentii din V,E,S,N le au. Sa incerci sa cuceresti o fata pe care o vor toti, sa faci orice pentru bani de muzica e obisnuit; conditiile in care ei fac asta, nu; sa-ti ajunga scrisoarea de dragoste pe "fasia mortii" (Zidul) inainte si fara sa mai poti sa o citesti, nu; sa umbli in toata regiunea ca sa cumperi la negru albumul dublu al The Rolling Stones, nu; sa fii strigat Mişa ca sa para ca simpatizezi cu rusii, nu; noul tau costum sa fie adus peste granita de un unchi care-a slabit 30 Kg (inutil, dar totusi) ca sa-l incapa, nu. Toate astea n-au nuante cenusii (dar nici colorate), modul de a le povesti e atat de lipsit de obisnuia incarcatura emotionala si de transformarea situatiei zilnice a omului obisnuit intr-una tragica (nu ca ar fi ceva rau sau neintemeiat), pastrand totusi frustrarea personajelor in fata peisajului gri, a tancurilor si a perspectivei fara speranta incat devine, cum ziceam, neobisnit pentru o carte cu subiect de genul acesta.
Am citit ca filmul ar fi ceva mai comic decat cartea si ar fi atras critici datorita lipsei de respect fata de cei ce au trait cu adevarat atat de aproape de libertate, langa Zid. Imi imaginez (la o scara mica) cat stoicism acumulezi dupa ce stai atat de mult timp despartit de ceea ce visezi printr-un zid de caramida si un gardian si cat de nedrept le va fi parut (si a si fost) comunismul pentru oameni. Dar chiar sa nu fi fost o parte mai umana in viata lor? Care sa nu excluda dans, rasete, vise, ironii si situatii ridicole hilare? Doar neliniste, truda si lipsuri? Un chiar asa mare pacat sa fie ca vorbesti despre un unchi care trece granita scufundat in sudoare pentru ca trece un pachet de Smarties crezut ilegal fara sa-l ridici in sfera omului-erou?
Cartea e, cum sa zic, echilibrata, nu insista mult pe comic, nici pe dramatism; din ultimul are cat sa fie credibila; fapte diverse inedite si de eroism impreuna cu adolescenti ce viseaza la o facultate fara implicatii politice, Jimi Hendrix, Simone de Beauvoir si discuri in editii englezesti sigilate. Sa nu va grabiti cu concluziile! :p nu e niciun cliseu. In afara de personajul 'existentialist' de care personal m-am sa-tu-rat! (chiar atat de interesanti par de sunt introdusi peste tot in loc de condiment?) Sau chiar atat de frecventi erau incat sa nu se poata sa nu fie pomeniti? Ce-i sigur e ca fata asta e impodobita cu toate cliseele posibile despre genul asta de persoana. Dar cam la atat se reduc nemultumirile mele.
*lenea de mine a luat pasajul de pe coperta a IV-a.
Oamenii fericiti au memorie slaba si multe amintiri."
(pasaj final)
Cartea asta e exact ce mi-a trebuit mie zilele astea, dar exact. M-a prins atat de tare incat desi planuiam sa o citesc doar cand sunt in miscare sau in locuri nu-pe-acasa (pare usoara si usor de tinut minte firul chiar daca citesc putin intr-o zi), nu m-am abtinut si acasa am terminat-o.
Pare cam nepotrivit sa zici ca te-a relaxat o carte despre comunism, ba chiar ca a reprezentat chestia luminoasa care te-a motivat sa-ti termini treburile intr-o zi ar fi de-a dreptul deplasat, dar asta e.:)
Cartea lui Brussig ne conduce pasii catre capatul mai scurt al Aleii Soarelui – numele purtat de o strada berlineza despartita in doua de construirea Zidului, capatul mai scurt ramanand in partea de Est,* adica in Germania comunista. Aici se invarte cartea asta. Un grup de adolescenti proaspeti la minte, revoltati impotriva sistemului, aspiranti, in cumpana, dar cu aceleasi seisme din capul oricaror altora. Desi intr-un regim totalitar, viata lor pare destinsa, tot timpul cautand sa faca ceea ce vor ei (nu ce se cuvine sa vrea), pasind aproape de limita dar niciodata calcand-o. Suna obositor, dar de fapt, viata lor nu graviteaza in jurul restrictiilor (sigur, implica arestari, discursuri in plen ca pedeapsa, neintelegeri, fente) ci in jurul problemelor pe care adolescentii din V,E,S,N le au. Sa incerci sa cuceresti o fata pe care o vor toti, sa faci orice pentru bani de muzica e obisnuit; conditiile in care ei fac asta, nu; sa-ti ajunga scrisoarea de dragoste pe "fasia mortii" (Zidul) inainte si fara sa mai poti sa o citesti, nu; sa umbli in toata regiunea ca sa cumperi la negru albumul dublu al The Rolling Stones, nu; sa fii strigat Mişa ca sa para ca simpatizezi cu rusii, nu; noul tau costum sa fie adus peste granita de un unchi care-a slabit 30 Kg (inutil, dar totusi) ca sa-l incapa, nu. Toate astea n-au nuante cenusii (dar nici colorate), modul de a le povesti e atat de lipsit de obisnuia incarcatura emotionala si de transformarea situatiei zilnice a omului obisnuit intr-una tragica (nu ca ar fi ceva rau sau neintemeiat), pastrand totusi frustrarea personajelor in fata peisajului gri, a tancurilor si a perspectivei fara speranta incat devine, cum ziceam, neobisnit pentru o carte cu subiect de genul acesta.
Am citit ca filmul ar fi ceva mai comic decat cartea si ar fi atras critici datorita lipsei de respect fata de cei ce au trait cu adevarat atat de aproape de libertate, langa Zid. Imi imaginez (la o scara mica) cat stoicism acumulezi dupa ce stai atat de mult timp despartit de ceea ce visezi printr-un zid de caramida si un gardian si cat de nedrept le va fi parut (si a si fost) comunismul pentru oameni. Dar chiar sa nu fi fost o parte mai umana in viata lor? Care sa nu excluda dans, rasete, vise, ironii si situatii ridicole hilare? Doar neliniste, truda si lipsuri? Un chiar asa mare pacat sa fie ca vorbesti despre un unchi care trece granita scufundat in sudoare pentru ca trece un pachet de Smarties crezut ilegal fara sa-l ridici in sfera omului-erou?
Cartea e, cum sa zic, echilibrata, nu insista mult pe comic, nici pe dramatism; din ultimul are cat sa fie credibila; fapte diverse inedite si de eroism impreuna cu adolescenti ce viseaza la o facultate fara implicatii politice, Jimi Hendrix, Simone de Beauvoir si discuri in editii englezesti sigilate. Sa nu va grabiti cu concluziile! :p nu e niciun cliseu. In afara de personajul 'existentialist' de care personal m-am sa-tu-rat! (chiar atat de interesanti par de sunt introdusi peste tot in loc de condiment?) Sau chiar atat de frecventi erau incat sa nu se poata sa nu fie pomeniti? Ce-i sigur e ca fata asta e impodobita cu toate cliseele posibile despre genul asta de persoana. Dar cam la atat se reduc nemultumirile mele.
*lenea de mine a luat pasajul de pe coperta a IV-a.