Scan barcode
A review by epictetsocrate
Moarte in Arctica by Clive Cussler
3.0
APRILIE 1848 STRÂMTOAREA VICTORIA OCEANUL ARCTIC
Strigătul străbătu întreaga corabie precum geamătul unei sălbăticiuni rănite, ca un bocet sfâşietor ce implora venirea morţii. Vaietul se întinse apoi pe încă o voce, apoi pe încă una, până când un întreg cor de refrene monstruoase vui în întuneric. După ce ţipătul sinistru se domoli, urmară câteva momente de linişte stranie, după care sufletul torturat o luă de la capăt. Câţiva membri izolaţi ai echipajului, cei cu simţurile încă intacte, ascultau sunetele şi se rugau ca moartea să le fie cât mai uşoară.
Aflat în cabină, comandantul James Fitzjames asculta şi el, în timp ce strângea cu putere o bucată de argint brut. Se uita de aproape la roca rece şi lucioasă şi-i înjura strălucirea. Indiferent ce era, părea că adusese blestemul pe corabie. Chiar înainte de a-l fi adus la bord, mineralul era impregnat de miasma morţii. Doi membri ai echipajului unei baleniere căzuseră peste bord în timp ce transportau primele mostre de rocă şi îngheţaseră aproape instantaneu în apele Oceanului Arctic. Un alt marinar fusese înjunghiat mortal într-o încăierare, după ce încercase să schimbe câteva bucăţi de rocă pe tutun cu amicul unui tâmplar ţicnit. Iar în ultimele câteva săptămâni, se părea că mai mult de jumătate din echipaj o ia încet-încet razna, fără putinţă de scăpare. Se gândi că, fără îndoială, iarna extrem de aspră îşi avea partea ei de vină, dar simţea cumva că şi acele roci contribuiau la situaţia generală.
Gândurile îi fură întrerupte de o izbitură puternică în uşa cabinei. Reprimându-şi gestul de a se ridica şi de a răspunde la uşă, spuse doar un „Da” tăios.
Uşa se deschise brusc, iar în dreptul ei apăru un om scund, îmbrăcat cu un pulover jegos şi cu o faţă îmbujorată, uscăţivă şi murdară.
― Căpitane, unul sau doi oameni de-ai lor încearcă iar să spargă baricada, îl înştiinţă timonierul corabiei cu un pronunţat accent scoţian.
― Cheamă-l pe locotenentul Fairholme, răspunse Fitzjames, ridicându-se lent în picioare. Pune-l să adune oamenii.
Fitzjames azvârli roca pe banchetă şi-l urmă pe timonier. Ieşiră pe un coridor întunecos şi plin de mucegai, luminat doar de câteva felinare. Timonierul dispăru brusc când trecură pe lângă magazia principală, dar Fitzjames merse mai departe. Se opri în curând lângă o grămadă mare de minereu, care-i bloca drumul. Pe coridor fuseseră aşezate strategic lăzi, butoaie şi butoiaşe ― îngrămădite până spre puntea superioară ― ce creau o baricadă temporară spre compartimentele aflate la prora. Cu toate acestea, zgomotul făcut de lăzile mutate şi de mârâitul marinarilor reuşea să pătrundă cumva prin toată stiva.
― Iar s-au dus acolo, domnule, spuse un marinar cu ochii cârpiţi de somn, care păzise mormanul cu o flintă Brown Bess.
Deşi abia dacă avea nouăsprezece ani, santinela avea o barbă murdară ce dădea impresia că-i încolţeşte pe faţă ca un smoc de mărăcini.
― O să le cedăm corabia destul de curând, răspunse Fitzjames pe un ton obosit.
Strigătul străbătu întreaga corabie precum geamătul unei sălbăticiuni rănite, ca un bocet sfâşietor ce implora venirea morţii. Vaietul se întinse apoi pe încă o voce, apoi pe încă una, până când un întreg cor de refrene monstruoase vui în întuneric. După ce ţipătul sinistru se domoli, urmară câteva momente de linişte stranie, după care sufletul torturat o luă de la capăt. Câţiva membri izolaţi ai echipajului, cei cu simţurile încă intacte, ascultau sunetele şi se rugau ca moartea să le fie cât mai uşoară.
Aflat în cabină, comandantul James Fitzjames asculta şi el, în timp ce strângea cu putere o bucată de argint brut. Se uita de aproape la roca rece şi lucioasă şi-i înjura strălucirea. Indiferent ce era, părea că adusese blestemul pe corabie. Chiar înainte de a-l fi adus la bord, mineralul era impregnat de miasma morţii. Doi membri ai echipajului unei baleniere căzuseră peste bord în timp ce transportau primele mostre de rocă şi îngheţaseră aproape instantaneu în apele Oceanului Arctic. Un alt marinar fusese înjunghiat mortal într-o încăierare, după ce încercase să schimbe câteva bucăţi de rocă pe tutun cu amicul unui tâmplar ţicnit. Iar în ultimele câteva săptămâni, se părea că mai mult de jumătate din echipaj o ia încet-încet razna, fără putinţă de scăpare. Se gândi că, fără îndoială, iarna extrem de aspră îşi avea partea ei de vină, dar simţea cumva că şi acele roci contribuiau la situaţia generală.
Gândurile îi fură întrerupte de o izbitură puternică în uşa cabinei. Reprimându-şi gestul de a se ridica şi de a răspunde la uşă, spuse doar un „Da” tăios.
Uşa se deschise brusc, iar în dreptul ei apăru un om scund, îmbrăcat cu un pulover jegos şi cu o faţă îmbujorată, uscăţivă şi murdară.
― Căpitane, unul sau doi oameni de-ai lor încearcă iar să spargă baricada, îl înştiinţă timonierul corabiei cu un pronunţat accent scoţian.
― Cheamă-l pe locotenentul Fairholme, răspunse Fitzjames, ridicându-se lent în picioare. Pune-l să adune oamenii.
Fitzjames azvârli roca pe banchetă şi-l urmă pe timonier. Ieşiră pe un coridor întunecos şi plin de mucegai, luminat doar de câteva felinare. Timonierul dispăru brusc când trecură pe lângă magazia principală, dar Fitzjames merse mai departe. Se opri în curând lângă o grămadă mare de minereu, care-i bloca drumul. Pe coridor fuseseră aşezate strategic lăzi, butoaie şi butoiaşe ― îngrămădite până spre puntea superioară ― ce creau o baricadă temporară spre compartimentele aflate la prora. Cu toate acestea, zgomotul făcut de lăzile mutate şi de mârâitul marinarilor reuşea să pătrundă cumva prin toată stiva.
― Iar s-au dus acolo, domnule, spuse un marinar cu ochii cârpiţi de somn, care păzise mormanul cu o flintă Brown Bess.
Deşi abia dacă avea nouăsprezece ani, santinela avea o barbă murdară ce dădea impresia că-i încolţeşte pe faţă ca un smoc de mărăcini.
― O să le cedăm corabia destul de curând, răspunse Fitzjames pe un ton obosit.