Take a photo of a barcode or cover
epictetsocrate 's review for:
Cartile insangerate
by Clive Barker
Morţii au autostrăzi.
Acestea, linii nevăzute de trenuri-fantomă şi trăsuri de vis, traversează ţinuturile aride ale vieţilor noastre, transportând un număr nesfârşit de suflete trecute în nefiinţă. Zăngănitul şi agitaţia lor pot fi auzite în locurile distruse ale lumii, prin crăpături făcute de acte de cruzime, violenţă şi vicii. Pasagerii lor, morţii rătăcitori, pot fi întrezăriţi într-o străfulgerare când inima e pe punctul de a exploda şi priveliştile care ar trebui ascunse se dezvăluie cu claritate.
Autostrăzile au indicatoare rutiere, poduri şi garaje, bariere şi intersecţii.
Şi doar la aceste intersecţii, acolo unde mulţimile de morţi se amestecă şi traversează, autostrada nevăzută îşi face, foarte probabil, intrarea în lumea noastră. Circulaţia este aglomerată la intersecţii, şi doar aici vocile morţilor scot ţipetele cele mai ascuţite. Şi tot aici, barierele, ce despart o realitate de alta, sunt tocite de nenumărate picioare.
O astfel de intersecţie pe autostrada morţilor era amplasată în Tollington Place, numărul 65. O casă cu faţada din cărămidă, într-un pretins stil georgian, clădirea de la acest număr nu se remarca prin nimic altceva. O casă veche, uşor de uitat, lipsită de grandoarea ieftină, revendicată odinioară, o casă ce rămăsese goală mai mult de un deceniu.
Nu umezeala din ce în ce mai accentuată alungase chiriaşii casei de la numărul 65. Nici putregaiul din pivniţă, nici tasarea terenului, care produsese o crăpătură în faţadă, de la treptele de la intrare până la cornişă. Fuseseră alungaţi de zgomotul produs de trecerea morţilor. Zarva circulaţiei nu înceta niciodată la etaj. Crăpa tapetul de pe pereţi şi încovoia grinzile. Făcea să zăngăne ferestrele. Îţi răsuna în creier.
Tollington Place numărul 65 era o casă bântuită, şi nimeni nu putea să locuiască aici fără a înnebuni în scurt timp.
Într-un anumit moment al existenţei sale, o întâmplare cumplită se petrecuse în această casă. Nimeni nu a ştiut când sau în ce fel. Dar chiar şi un observator neantrenat nu putea să nu remarce atmosfera apăsătoare a casei, în special a ultimului etaj. În atmosfera de la numărul 65 plutea amintirea sângelui, un miros care stăruia în nări şi întorcea pe dos chiar şi cel mai rezistent stomac. Clădirea şi împrejurimile erau evitate de vermine, de păsări, chiar şi de muşte. Prin bucătărie nu se târau gândaci, iar graurii nu-şi făceau cuiburi în mansardă. Indiferent ce act de violenţă fusese comis aici, acesta a reuşit să facă inaccesibilă casa, la fel de sigur ca un cuţit care spintecă burta unui peşte; prin această tăietură, această rană a lumii, morţii privesc atent şi îşi fac de cap.
Oricum, aşa se zvonea…
Acestea, linii nevăzute de trenuri-fantomă şi trăsuri de vis, traversează ţinuturile aride ale vieţilor noastre, transportând un număr nesfârşit de suflete trecute în nefiinţă. Zăngănitul şi agitaţia lor pot fi auzite în locurile distruse ale lumii, prin crăpături făcute de acte de cruzime, violenţă şi vicii. Pasagerii lor, morţii rătăcitori, pot fi întrezăriţi într-o străfulgerare când inima e pe punctul de a exploda şi priveliştile care ar trebui ascunse se dezvăluie cu claritate.
Autostrăzile au indicatoare rutiere, poduri şi garaje, bariere şi intersecţii.
Şi doar la aceste intersecţii, acolo unde mulţimile de morţi se amestecă şi traversează, autostrada nevăzută îşi face, foarte probabil, intrarea în lumea noastră. Circulaţia este aglomerată la intersecţii, şi doar aici vocile morţilor scot ţipetele cele mai ascuţite. Şi tot aici, barierele, ce despart o realitate de alta, sunt tocite de nenumărate picioare.
O astfel de intersecţie pe autostrada morţilor era amplasată în Tollington Place, numărul 65. O casă cu faţada din cărămidă, într-un pretins stil georgian, clădirea de la acest număr nu se remarca prin nimic altceva. O casă veche, uşor de uitat, lipsită de grandoarea ieftină, revendicată odinioară, o casă ce rămăsese goală mai mult de un deceniu.
Nu umezeala din ce în ce mai accentuată alungase chiriaşii casei de la numărul 65. Nici putregaiul din pivniţă, nici tasarea terenului, care produsese o crăpătură în faţadă, de la treptele de la intrare până la cornişă. Fuseseră alungaţi de zgomotul produs de trecerea morţilor. Zarva circulaţiei nu înceta niciodată la etaj. Crăpa tapetul de pe pereţi şi încovoia grinzile. Făcea să zăngăne ferestrele. Îţi răsuna în creier.
Tollington Place numărul 65 era o casă bântuită, şi nimeni nu putea să locuiască aici fără a înnebuni în scurt timp.
Într-un anumit moment al existenţei sale, o întâmplare cumplită se petrecuse în această casă. Nimeni nu a ştiut când sau în ce fel. Dar chiar şi un observator neantrenat nu putea să nu remarce atmosfera apăsătoare a casei, în special a ultimului etaj. În atmosfera de la numărul 65 plutea amintirea sângelui, un miros care stăruia în nări şi întorcea pe dos chiar şi cel mai rezistent stomac. Clădirea şi împrejurimile erau evitate de vermine, de păsări, chiar şi de muşte. Prin bucătărie nu se târau gândaci, iar graurii nu-şi făceau cuiburi în mansardă. Indiferent ce act de violenţă fusese comis aici, acesta a reuşit să facă inaccesibilă casa, la fel de sigur ca un cuţit care spintecă burta unui peşte; prin această tăietură, această rană a lumii, morţii privesc atent şi îşi fac de cap.
Oricum, aşa se zvonea…