Scan barcode
A review by epictetsocrate
Revedere în Barsaloi by Corinne Hofmann
3.0
A sosit momentul. Au trecut aproape paisprezece ani de când am fugit, împreună cu fiica mea, Napirai, din Nairobi. Pe vremea aceea, ca avea un an și jumătate. Acum mă aflu în avionul care mă duce din nou, pentru prima dată de-atunci, în Kenya. Sentimentele mele au luat-o razna: ba mi se face un gol în stomac de bucurie, ba mă cuprinde o strângere ciudată de inimă, care mă face să-mi simt mâinile ude și lipicioase. Din cauza emoției, acum îmi vine să plâng, după care, în secunda următoare, mă apucă râsul.
Îmi trec prin cap tot felul de întrebări care mă îngrijorează. O are cum voi găsi căminul meu de altădată? Ce a rămas din el? (’e s-a schimbat? Oare progresul și, odată cu el, ritmul de viață agitat, și-au pus amprenta atât de puternic asupra Kenyei, încât lui voi mai recunoaște oamenii și sătucul Barsaloi din nordul Kenyei? Acum paisprezece ani nu se aflau acolo decât misiunea, vreo opt căsuțe din lemn, magazinul nostru zidit și câteva manyatta, locuințele tradiționale ale sâmburilor, în formă rotundă și tencuite eu băligar de vacă.
Împreună cu mine în avion se mai află editorul meu, Albert Volkmann, care mă însoțește în această călătorie în calitate de „prieten-părinte” și Klaus Kamphausen, care se va ocupa de fotografierea și înregistrarea evenimentelor noastre pe peliculă. Mă simt ușurată și le sunt recunoscătoare pentru faptul că nu mă lasă să pornesc singură în această aventură.
În timpul zborului, încerc să-mi imaginez mereu cum mai arată oamenii pe care nu i-am văzut de atâta vreme: mama soacră, pe care o venerez și astăzi, fostul meu soț, Lketinga, James, fratele lui mai mic, Saguna și mulți alții. Și pe părintele Giuliani, care nu numai o dată mi-a salvat viața, vrem să-l vizităm la noua lui misiune, asta în cazul că o vom găsi. Sper ca totul să decurgă bine și să nu mă poticnesc, din nu știu ce motive, chiar de la intrarea în țară.
În sfârșit, ațipesc. După câteva ore, când deschid ochii, văd cum o rază roșie-portocalie strălucitoare brăzdează cerul. Aceeași imagine a zorilor am avut-o și acum doi ani în fața ochilor, după urcușul cumplit de obositor de pe Kilimanjaro. Numai că atunci mă aflam pe Stella Point, la o înălțime de aproximativ 5.750 de metri, când forțele îmi erau aproape epuizate, pe când acum stau înțepenită pe scaunul incomod din avion. În timp ce urmăresc cu privirea lanțurile de munți pleșuve, care se întind în revărsatul zorilor, ațipesc din nou.
Cu o oră înainte de aterizare, emoția îmi sugrumă atât de tare pieptul, încât simt cum mi se face, pentru câteva secunde, aproape rău. Atunci trimit încet o rugăciune către cer. Prin ferestruică văd deja stepa nemărginită a Kenyei. Din când în când, descopăr, de aici de sus, câteva enclave rotunde, grupuri de manyatta, protejate de jur-împrejur printr-un gard de mărăcini de animalele sălbatice.
Oare o să zburăm și peste Barsaloi? De câte ori nu stăteam eu în fața manyattei și mă uitam împreună cu mama pe cer? Când trecea câte un avion, ea se tot întreba, de unde știe pasărea asta de fier, cum îi spunea ea, drumul, fără să aibă stradă și lumină. Oare se uită și acum pe sus, știind că vin?
Îmi vine să sar din avion. Rătăcită în gânduri, urmăresc albiile uscate ale râurilor, care șerpuiesc pe pământul prăfuit roșu și al căror mal, în ciuda secetei, este mărginit mereu de un brâu de copaci verzi. După puțin timp, avionul începe să coboare, face o ultimă curbă și se pregătește de aterizarea la Nairobi.
Îmi trec prin cap tot felul de întrebări care mă îngrijorează. O are cum voi găsi căminul meu de altădată? Ce a rămas din el? (’e s-a schimbat? Oare progresul și, odată cu el, ritmul de viață agitat, și-au pus amprenta atât de puternic asupra Kenyei, încât lui voi mai recunoaște oamenii și sătucul Barsaloi din nordul Kenyei? Acum paisprezece ani nu se aflau acolo decât misiunea, vreo opt căsuțe din lemn, magazinul nostru zidit și câteva manyatta, locuințele tradiționale ale sâmburilor, în formă rotundă și tencuite eu băligar de vacă.
Împreună cu mine în avion se mai află editorul meu, Albert Volkmann, care mă însoțește în această călătorie în calitate de „prieten-părinte” și Klaus Kamphausen, care se va ocupa de fotografierea și înregistrarea evenimentelor noastre pe peliculă. Mă simt ușurată și le sunt recunoscătoare pentru faptul că nu mă lasă să pornesc singură în această aventură.
În timpul zborului, încerc să-mi imaginez mereu cum mai arată oamenii pe care nu i-am văzut de atâta vreme: mama soacră, pe care o venerez și astăzi, fostul meu soț, Lketinga, James, fratele lui mai mic, Saguna și mulți alții. Și pe părintele Giuliani, care nu numai o dată mi-a salvat viața, vrem să-l vizităm la noua lui misiune, asta în cazul că o vom găsi. Sper ca totul să decurgă bine și să nu mă poticnesc, din nu știu ce motive, chiar de la intrarea în țară.
În sfârșit, ațipesc. După câteva ore, când deschid ochii, văd cum o rază roșie-portocalie strălucitoare brăzdează cerul. Aceeași imagine a zorilor am avut-o și acum doi ani în fața ochilor, după urcușul cumplit de obositor de pe Kilimanjaro. Numai că atunci mă aflam pe Stella Point, la o înălțime de aproximativ 5.750 de metri, când forțele îmi erau aproape epuizate, pe când acum stau înțepenită pe scaunul incomod din avion. În timp ce urmăresc cu privirea lanțurile de munți pleșuve, care se întind în revărsatul zorilor, ațipesc din nou.
Cu o oră înainte de aterizare, emoția îmi sugrumă atât de tare pieptul, încât simt cum mi se face, pentru câteva secunde, aproape rău. Atunci trimit încet o rugăciune către cer. Prin ferestruică văd deja stepa nemărginită a Kenyei. Din când în când, descopăr, de aici de sus, câteva enclave rotunde, grupuri de manyatta, protejate de jur-împrejur printr-un gard de mărăcini de animalele sălbatice.
Oare o să zburăm și peste Barsaloi? De câte ori nu stăteam eu în fața manyattei și mă uitam împreună cu mama pe cer? Când trecea câte un avion, ea se tot întreba, de unde știe pasărea asta de fier, cum îi spunea ea, drumul, fără să aibă stradă și lumină. Oare se uită și acum pe sus, știind că vin?
Îmi vine să sar din avion. Rătăcită în gânduri, urmăresc albiile uscate ale râurilor, care șerpuiesc pe pământul prăfuit roșu și al căror mal, în ciuda secetei, este mărginit mereu de un brâu de copaci verzi. După puțin timp, avionul începe să coboare, face o ultimă curbă și se pregătește de aterizarea la Nairobi.