Take a photo of a barcode or cover
A review by cosminleucuta
The Drowned World by J.G. Ballard
1.0
Mi-am propus ca anul 2024 să fie anul în care termin de citit toate sau măcar o bună parte din cărțile începute și abandonate din varii motive în anii trecuți. Până acum, mi-a mers bine, am reușit să închid destul de multe cărți de care mă temeam. Deloc neașteptat, niciuna dintre ele nu m-a surprins cu o experiență plăcută - lecția de luat acasă din toată povestea asta fiind că dacă am abandonat o carte e bine s-o las naibii abandonată.
Totuși, niciuna dintre cele reluate n-a fost atât de proastă precum „The Drowned World”. Nu folosesc prea des cuvântul „prost” pentru a descrie o carte, dar aici e necesar.
Asta e a patra carte scrisă de Ballard pe care o citesc și încă n-am reușit să-mi dau seama de ce dracu' mă supun acestui chin o dată la câțiva ani, dar ceva îmi spune că de data asta mi-am învățat lecția.
Dacă e să fiu sincer, Ballard mereu a avut idei fantastice, dar scrie atât... de... fucking... plictisitor încât o face pe Alice Munro să pară Stieg Larsson pe steroizi.
„The Drowned World” e unul dintre primele, dacă nu chiar primul roman postapocaliptic fundamentat pe situații de natură ecologică (în secolul 22 furtuni solare produc schimbări climatice care împing planeta într-un nou Mezozoic).
Vorba lui Austin Powers: „Smashing, Basil! And?”
And... that's about it.
Acțiunea se petrece într-o Londră acoperită de ape și junglă, patrulată de iguane, pitoni și crocodili, unde un grup de oameni de știință fac... ceva. Nu mi-e clar ce, pentru că nu se întâmplă nimic care să poată fi povestit per se. Se plimbă cu bărcile, mor de cald, văd peste tot liane și reptile... poartă dialoguri scrise de cineva care parcă n-a auzit niciodată doi oameni vorbind...
Niște oameni intră în scenă, niște oameni ies din scenă, vin pirați, pleacă pirați, protagonistul (o scuză ieftină de personaj pe lângă care o cutie de carton pare interesantă) rămâne singur și aia e.
Nu există niciun sens în tot ce se întâmplă, nici măcar o brumă de intrigă, nicio urgență, nicio miză, NIMIC. Chiar și descrierile sunt atât de bizare încât n-am reușit să vizualizez mental nici măcar o clădire acoperită de liane, așa cum ar fi ea descrisă de Ballard.
N-am citit în viața mea o carte mai leșinată.
Fuck this book.
Totuși, niciuna dintre cele reluate n-a fost atât de proastă precum „The Drowned World”. Nu folosesc prea des cuvântul „prost” pentru a descrie o carte, dar aici e necesar.
Asta e a patra carte scrisă de Ballard pe care o citesc și încă n-am reușit să-mi dau seama de ce dracu' mă supun acestui chin o dată la câțiva ani, dar ceva îmi spune că de data asta mi-am învățat lecția.
Dacă e să fiu sincer, Ballard mereu a avut idei fantastice, dar scrie atât... de... fucking... plictisitor încât o face pe Alice Munro să pară Stieg Larsson pe steroizi.
„The Drowned World” e unul dintre primele, dacă nu chiar primul roman postapocaliptic fundamentat pe situații de natură ecologică (în secolul 22 furtuni solare produc schimbări climatice care împing planeta într-un nou Mezozoic).
Vorba lui Austin Powers: „Smashing, Basil! And?”
And... that's about it.
Acțiunea se petrece într-o Londră acoperită de ape și junglă, patrulată de iguane, pitoni și crocodili, unde un grup de oameni de știință fac... ceva. Nu mi-e clar ce, pentru că nu se întâmplă nimic care să poată fi povestit per se. Se plimbă cu bărcile, mor de cald, văd peste tot liane și reptile... poartă dialoguri scrise de cineva care parcă n-a auzit niciodată doi oameni vorbind...
Niște oameni intră în scenă, niște oameni ies din scenă, vin pirați, pleacă pirați, protagonistul (o scuză ieftină de personaj pe lângă care o cutie de carton pare interesantă) rămâne singur și aia e.
Nu există niciun sens în tot ce se întâmplă, nici măcar o brumă de intrigă, nicio urgență, nicio miză, NIMIC. Chiar și descrierile sunt atât de bizare încât n-am reușit să vizualizez mental nici măcar o clădire acoperită de liane, așa cum ar fi ea descrisă de Ballard.
N-am citit în viața mea o carte mai leșinată.
Fuck this book.