Scan barcode
A review by epictetsocrate
A cincea fiolă by Michael Palmer
4.0
— Nu te mişca. N-o să te doară deloc.
Acestea erau singurele cuvinte pe care Lonnie Durkin le auzea de câteva ore.
— N-o să te doară deloc.
Vincent spunea mereu chestia asta înainte de a-i înfige acul în braţ pentru a-i lua sânge.
Dar minţea. Înţepăturile îl dureau destul de rău.
— Duceţi-mă acasă ! Vă rog, duceţi-mă acasă ! Vă rog, vă rog din suflet !
Lonnie a sărit din pat, a strâns zăbrelelor de metal în mâini şi a lovit uşa de fier. Ştia prea bine ce înseamnă să visezi urât. Când era băieţel şi se trezea, noapte de noapte ţipând, mama lui avea obiceiul să-i explice coşmarurile pe care le avea. Dar acum îşi dădea seama că această cuşcă de fier nu era un vis urât. Era reală.
— Vă rog !
În acel moment, maşina a virat brusc şi el a fost aruncat în perete. A ţipat, a căzut şi s-a lovit la cap şi la umăr, apoi s-a târât înapoi în pat.
Maşina era o casă pe roţi şi semăna cu rulota unchiului Gus şi a mătuşii Diane. Numai ca ei nu aveau o cuşcă de metal în spate, ci o cameră frumoasă, un pat mare şi câteva dulapuri încăpătoare. În urmă cu cinci ani, când Lonnie împlinise şaisprezece ani, cei doi îl duseseră cu rulota la Yellowstone şi îl lăsaseră să doarmă în pat o noapte întreagă. Patul din cuşcă era prea mic pentru el, iar salteaua prea tare. În afară de pat, mai era un scaun, o carafă cu apă pusă pe un suport în perete şi câteva pahare din plastic. Pe scaun găsise o revistă pe care scria MAD, în care erau o mulţime de benzi desenate ciudate şi prea multe cuvinte pentru ca el să o poată răsfoi. Şi mai era o telecomandă pentru televizorul fixat pe peretele din faţa cuştii. Atât.
Lonnie se gândea într-una la mama şi tata, şi la oamenii care lucrau la fermă. Băieţii ştiau cât de mult îi plăceau bomboanele M&Ms şi, când se ducea pe câmp să-i viziteze sau să-i ajute, îl serveau cu bomboane.
— Daţi-mi drumul ! Nu-mi faceţi rău ! Vă rog mult, daţi-mi drumul !
Pereţii cuştii de fier erau, de fapt, şi cei trei pereţi ai rulotei. A patra latură era o uşă din bare subţiri de metal, care semăna cu uşa hangarului de acasă. Această uşă era încuiată cu un lacăt masiv. În afara cuştii, pe tavanul rulotei, era o lampă, dar nici o fereastră. După uşa metalică se afla baia, iar după baie culoarul care ducea spre locul unde stăteau Vincent şi Connie.
Acestea erau singurele cuvinte pe care Lonnie Durkin le auzea de câteva ore.
— N-o să te doară deloc.
Vincent spunea mereu chestia asta înainte de a-i înfige acul în braţ pentru a-i lua sânge.
Dar minţea. Înţepăturile îl dureau destul de rău.
— Duceţi-mă acasă ! Vă rog, duceţi-mă acasă ! Vă rog, vă rog din suflet !
Lonnie a sărit din pat, a strâns zăbrelelor de metal în mâini şi a lovit uşa de fier. Ştia prea bine ce înseamnă să visezi urât. Când era băieţel şi se trezea, noapte de noapte ţipând, mama lui avea obiceiul să-i explice coşmarurile pe care le avea. Dar acum îşi dădea seama că această cuşcă de fier nu era un vis urât. Era reală.
— Vă rog !
În acel moment, maşina a virat brusc şi el a fost aruncat în perete. A ţipat, a căzut şi s-a lovit la cap şi la umăr, apoi s-a târât înapoi în pat.
Maşina era o casă pe roţi şi semăna cu rulota unchiului Gus şi a mătuşii Diane. Numai ca ei nu aveau o cuşcă de metal în spate, ci o cameră frumoasă, un pat mare şi câteva dulapuri încăpătoare. În urmă cu cinci ani, când Lonnie împlinise şaisprezece ani, cei doi îl duseseră cu rulota la Yellowstone şi îl lăsaseră să doarmă în pat o noapte întreagă. Patul din cuşcă era prea mic pentru el, iar salteaua prea tare. În afară de pat, mai era un scaun, o carafă cu apă pusă pe un suport în perete şi câteva pahare din plastic. Pe scaun găsise o revistă pe care scria MAD, în care erau o mulţime de benzi desenate ciudate şi prea multe cuvinte pentru ca el să o poată răsfoi. Şi mai era o telecomandă pentru televizorul fixat pe peretele din faţa cuştii. Atât.
Lonnie se gândea într-una la mama şi tata, şi la oamenii care lucrau la fermă. Băieţii ştiau cât de mult îi plăceau bomboanele M&Ms şi, când se ducea pe câmp să-i viziteze sau să-i ajute, îl serveau cu bomboane.
— Daţi-mi drumul ! Nu-mi faceţi rău ! Vă rog mult, daţi-mi drumul !
Pereţii cuştii de fier erau, de fapt, şi cei trei pereţi ai rulotei. A patra latură era o uşă din bare subţiri de metal, care semăna cu uşa hangarului de acasă. Această uşă era încuiată cu un lacăt masiv. În afara cuştii, pe tavanul rulotei, era o lampă, dar nici o fereastră. După uşa metalică se afla baia, iar după baie culoarul care ducea spre locul unde stăteau Vincent şi Connie.