A review by epictetsocrate
Mercure by Amélie Nothomb

3.0

Ca să locuiască cineva pe insula asta înseamnă că are ceva de ascuns. Sunt sigură că bătrânul are o taină. N-am nici o idee despre ce-ar putea fi vorba; judecând însă după precauţiile pe care şi le ia, trebuie să fie ceva grav.
O dată pe zi, un vaporaş pleacă din portul Nœud spre Mortes-Frontières. Oamenii bătrânului aşteaptă la debarcader; proviziile, eventuala corespondenţă şi sărmana aceea de Jacqueline sunt aprig controlate. Aceasta din urmă e cea care mi-a povestit totul, cu o indignare mocnită: de ce anume ar putea fi bănuită, ea, care se află în serviciul bătrânului de treizeci de ani? Aş vrea şi eu să ştiu.
Vaporaşul acela prăpădit l-am luat şi eu, o singură dată, acum aproape cinci ani. A fost un simplu dus şi uneori mă gândesc că nu va exista niciodată şi un întors.
Atunci când îmi şoptesc în gând, îl numesc întotdeauna bătrânul: e nedrept, căci bătrâneţea e departe de a fi însuşirea principală a lui Omer Loncours. Căpitanul este omul cel mai generos pe care l-am întâlnit vreodată; îi datorez totul, începând cu viaţa. Şi totuşi, atunci când vocea mea intimă şi liberă vorbeşte înăuntrul meu, ea îl numeşte „bătrânul”.
Există o întrebare pe care mi-o pun neîncetat: n-ar fi fost mai bine dacă muream eu acum cinci ani, în bombardamentul care m-a desfigurat?
Uneori nu mă pot abţine să-i spun bătrânului:
— De ce nu m-aţi lăsat să crap, Căpitane? De ce m-aţi salvat?
El se indignează de fiecare dată:
— Atunci când îţi stă în putere să nu mori, a rămâne în viaţă e o datorie!
— De ce?
— Pentru cei în viaţă care te iubesc!
— Cei care mă iubesc au murit în bombardament.
— Dar eu? Eu te-am iubit ca un tată din prima zi. Eşti fiica mea de cinci ani încoace.