Scan barcode
A review by epictetsocrate
Żuk w mrowisku by Boris Strugatsky, Arkady Strugatsky
3.0
La 13.17 Excelenţa mă cheamă la el. Nu-şi ridică privirile spre mine, aşa că nu-i văd decât craniul pleşuv, stropit cu pistrui palizi, de om bătrân. Înseamnă că este foarte îngrijorat şi nemulţumit. Totuşi, nu cu treburile mele.
— Stai jos.
Mă aşez.
— Trebuie să găsim un om, începe el şi tace pe neaşteptate, pentru mult timp. Îşi încreţeşte pielea de pe frunte în cute de îngrijorare. Pufneşte. Puteai crede că nu-i plăcuseră propriile cuvinte. Ori forma, ori conţinutul. Excelenţa admiră exactitatea absolută a formulării.
— Pe cine anume? întreb, pentru a-l scoate din stupoarea filologică.
— Pe Lev Viaceslavovici Abalkin. Progresor. Alaltăieri a plecat spre Pământ, de pe Baza Polară Saraksh. Nu s-a înregistrat pe Pământ. Trebuie să-l găsim pe acest om.
Tace din nou şi în acelaşi moment îşi ridică drept spre mine ochii rotunzi, incredibil de verzi. Era vizibil derutat şi am înţeles că treaba este serioasă.
Chiar dacă un progresor nu a socotit necesară înregistrarea la întoarcerea sa pe Pământ şi, exprimându-ne mai dur, era un infractor, nu putea totuşi, ca simplă persoană, să trezească interesul Comisiei noastre, ba chiar a însăşi Excelenţei. Iar în tot acest timp Excelenţa era într-o atât de vizibilă derută, încât simţeam că acum acum o să se lase pe spătarul fotoliului, o să suspine chiar cu oarecare uşurare şi o să mormăie: „Bine. Iartă-mă. O să mă ocup singur de asta”. Au mai fost astfel de cazuri. Rar, dar au fost.
— Sunt motive să presupunem, spuse Excelenţa, că Lev Abalkin se ascunde.
Să fi fost acum vreo cincisprezece ani, aş fi întrebat cu aviditate: „De cine?”, dar de atunci s-au scurs cincisprezece ani şi vremea întrebărilor avide a trecut.
— Ai să-l găseşti şi îmi vei comunica, continuă Excelenţa. Fără contact de forţă. În general, niciun fel de contact. Îl găseşti, îl pui sub urmărire şi-mi comunici. Nici mai mult, nici mai puţin.
Încerc să mă rezum la un energic dat din cap, în semn de „am înţeles”, dar el mă priveşte fix, atât de fix, încât socot necesar să repet ordinul, fără grabă şi gânditor.
— Trebuie să-l găsesc, să-l iau sub supraveghere şi să vă comunic. În niciun caz să nu încerc să-l reţin, să nu mă observe şi cu atât mai mult să nu intru în discuţie cu el.
— Aşa, spuse Excelenţa. Acum, mai departe...
— Stai jos.
Mă aşez.
— Trebuie să găsim un om, începe el şi tace pe neaşteptate, pentru mult timp. Îşi încreţeşte pielea de pe frunte în cute de îngrijorare. Pufneşte. Puteai crede că nu-i plăcuseră propriile cuvinte. Ori forma, ori conţinutul. Excelenţa admiră exactitatea absolută a formulării.
— Pe cine anume? întreb, pentru a-l scoate din stupoarea filologică.
— Pe Lev Viaceslavovici Abalkin. Progresor. Alaltăieri a plecat spre Pământ, de pe Baza Polară Saraksh. Nu s-a înregistrat pe Pământ. Trebuie să-l găsim pe acest om.
Tace din nou şi în acelaşi moment îşi ridică drept spre mine ochii rotunzi, incredibil de verzi. Era vizibil derutat şi am înţeles că treaba este serioasă.
Chiar dacă un progresor nu a socotit necesară înregistrarea la întoarcerea sa pe Pământ şi, exprimându-ne mai dur, era un infractor, nu putea totuşi, ca simplă persoană, să trezească interesul Comisiei noastre, ba chiar a însăşi Excelenţei. Iar în tot acest timp Excelenţa era într-o atât de vizibilă derută, încât simţeam că acum acum o să se lase pe spătarul fotoliului, o să suspine chiar cu oarecare uşurare şi o să mormăie: „Bine. Iartă-mă. O să mă ocup singur de asta”. Au mai fost astfel de cazuri. Rar, dar au fost.
— Sunt motive să presupunem, spuse Excelenţa, că Lev Abalkin se ascunde.
Să fi fost acum vreo cincisprezece ani, aş fi întrebat cu aviditate: „De cine?”, dar de atunci s-au scurs cincisprezece ani şi vremea întrebărilor avide a trecut.
— Ai să-l găseşti şi îmi vei comunica, continuă Excelenţa. Fără contact de forţă. În general, niciun fel de contact. Îl găseşti, îl pui sub urmărire şi-mi comunici. Nici mai mult, nici mai puţin.
Încerc să mă rezum la un energic dat din cap, în semn de „am înţeles”, dar el mă priveşte fix, atât de fix, încât socot necesar să repet ordinul, fără grabă şi gânditor.
— Trebuie să-l găsesc, să-l iau sub supraveghere şi să vă comunic. În niciun caz să nu încerc să-l reţin, să nu mă observe şi cu atât mai mult să nu intru în discuţie cu el.
— Aşa, spuse Excelenţa. Acum, mai departe...