A review by rnclgr
Lotte la Weimar by Alexandru Philippide, Thomas Mann

3.0

Rememorarea dialogată (intervine și monologul sau un anume flux estetizat al conștiinței) ca pretext al lui Mann pentru a scrie despre viața și opera lui Goethe. Se ocupă în egală măsură de unii dintre cei care au gravitat în jurul scriitorului (sau artistului sau geniului sau îngâmfatului bătrân): secretarul Riemer, fiul August, așa-zisa iubită a fiului, Ottilie, și prietena ei, chiar sora lui Schopenhauer, Adele, și, bineînțeles, Lotte, a cărei întoarcere la Weimar determină șirul de confesiuni, schimbul de idei, dialogurile, rememorările. Toate conduc către subiecte pe care le-am întâlnit de mai multe ori în scrisul lui (și care sunt, probabil, laitmotive consacrate): geniul, secundul geniului, boala, puterea creației și distilarea lumii în procesul creativ, receptarea operei, clasicul și romanticul (stabilitatea și tulburarea). Alte considerații despre: aristocrația artei și cea a sângelui, ritualul social și autonomia estetică, idealurile epocii și atitudinile în răspăr, subtonuri homoerotice. Mann savurează fiecare frază pentru că își limpezește propriile gânduri scriind - stilul lui aici e debordant, ușor patetic, dar echilibrat, în definitiv. Nu că nu ar ști ce vrea să spună, însă se bucură spunând, punând în cuvinte, care sunt deja limpezi. Mi-am dat ochii peste cap de câteva ori, însă cred că asta trebuia să se întâmple. M-am și amuzat un pic de tot (Lotte etern asaltată de personaje care vor neapărat să o vadă, să o cunoască pe cea care a inspirat Suferințele tânărului Werther), dar m-am și plictisit. Nici nu mă obosesc încercând să aflu ce e real și ce e ficțiune aici despre Goethe sau despre oricare dintre figurile istorice amintite. Cel puțin momentan, ansamblul romanului ăstuia mă mulțumește. Mărturisesc totuși că mă așteptam la ceva mai dinamic, mai narativ. Sunt curios cum va fi Alteță regală. În paranteză fie zis, traducerea lui Philippide m-a cam enervat la început, dar presupun că m-am obișnuit citind.