Take a photo of a barcode or cover
epictetsocrate 's review for:
Mud, Sweat and Tears
by Bear Grylls
Minus douăzeci de grade. Mișc degetele, dar sunt tot reci ca gheața. Rănile de la degerături nu te lasă să uiți. Everestul e de vină pentru asta.
— Ești gata, amice? mă întreabă cameramanul Simon, zâmbind. Aparatura lui e pregătită.
Îi zâmbesc și eu. Sunt neobișnuit de agitat. Ceva nu mi se pare chiar în regulă.
Dar nu îmi ascult vocea interioară. E timpul să trec la treabă.
Echipajul îmi spune că partea de nord a munților Stâncoși canadieni arată spectaculos în dimineața aceasta. Eu nu cred asta.
E momentul să intru în spațiul meu secret. O latură a mea puțin cunoscută, care e concentrată, limpede, curajoasă, meticuloasă. E latura pe care o cunosc cel mai bine, dar pe care o vizitez cel mai rar.
Apelez la ea în situații speciale. Ca acum.
Sub mine e o pantă de o sută de metri, acoperită cu zăpadă și gheață. Abruptă, dar cu care pot să mă descurc.
Am mai făcut genul acesta de coborâre rapidă de multe, multe ori. Niciodată să nu fii plin de tine, îmi zice vocea. Iar vocea are întotdeauna dreptate.
O ultimă inspirație adâncă. O privire spre Simon. O confirmare tăcută din partea lui. Totuși, trebuie să atingem un vârf periculos. Știu. Dar nu mă opresc.
Sar.
Într-o clipă, sunt luat de viteză. De obicei, îmi place. De data aceasta, sunt îngrijorat.
Niciodată nu sunt îngrijorat când sar. Știu că ceva nu e în regulă.
În curând, zbor cu peste 60 de kilometri pe oră. Mai întâi, picioarele ating muntele. Gheața îmi trece la doar câțiva centimetri de cap. Asta e lumea mea.
Prind viteză și mai mare. Marginea crestei se apropie. E timpul să încetinesc.
Mă răsucesc rapid în față și înfig pioletul în zăpadă. Un nor de zăpadă și gheață umple aerul. Simt decelerarea rapidă, în timp ce înfig mai bine pioletul în stâncă. Totul funcționează ca de obicei. Ca pe roate. Încredere totală. Unul dintre acele ciudate momente de luciditate.
E efemer. Dispare imediat. Acum stau nemișcat.
Lumea încremenește. Apoi... zbang!
— Ești gata, amice? mă întreabă cameramanul Simon, zâmbind. Aparatura lui e pregătită.
Îi zâmbesc și eu. Sunt neobișnuit de agitat. Ceva nu mi se pare chiar în regulă.
Dar nu îmi ascult vocea interioară. E timpul să trec la treabă.
Echipajul îmi spune că partea de nord a munților Stâncoși canadieni arată spectaculos în dimineața aceasta. Eu nu cred asta.
E momentul să intru în spațiul meu secret. O latură a mea puțin cunoscută, care e concentrată, limpede, curajoasă, meticuloasă. E latura pe care o cunosc cel mai bine, dar pe care o vizitez cel mai rar.
Apelez la ea în situații speciale. Ca acum.
Sub mine e o pantă de o sută de metri, acoperită cu zăpadă și gheață. Abruptă, dar cu care pot să mă descurc.
Am mai făcut genul acesta de coborâre rapidă de multe, multe ori. Niciodată să nu fii plin de tine, îmi zice vocea. Iar vocea are întotdeauna dreptate.
O ultimă inspirație adâncă. O privire spre Simon. O confirmare tăcută din partea lui. Totuși, trebuie să atingem un vârf periculos. Știu. Dar nu mă opresc.
Sar.
Într-o clipă, sunt luat de viteză. De obicei, îmi place. De data aceasta, sunt îngrijorat.
Niciodată nu sunt îngrijorat când sar. Știu că ceva nu e în regulă.
În curând, zbor cu peste 60 de kilometri pe oră. Mai întâi, picioarele ating muntele. Gheața îmi trece la doar câțiva centimetri de cap. Asta e lumea mea.
Prind viteză și mai mare. Marginea crestei se apropie. E timpul să încetinesc.
Mă răsucesc rapid în față și înfig pioletul în zăpadă. Un nor de zăpadă și gheață umple aerul. Simt decelerarea rapidă, în timp ce înfig mai bine pioletul în stâncă. Totul funcționează ca de obicei. Ca pe roate. Încredere totală. Unul dintre acele ciudate momente de luciditate.
E efemer. Dispare imediat. Acum stau nemișcat.
Lumea încremenește. Apoi... zbang!