Scan barcode
A review by epictetsocrate
N-am mai visat de mult ca zbor by Taichi Yamada
3.0
Peste două luni şi câteva zile urma să împlinesc patruzeci şi opt de ani. Întruna din acele zile de iarnă în care eram complet imobilizat – şi nu vorbesc la figurat, căci îmi fracturasem femurul drept şi eram ţintuit la pat undeva în adâncul sufletului meu începusem să simt o ruptură faţă de lumea reală.
(Ei bine, vă rog să mă iertaţi pentru acest început pretenţios. Dar ceea ce am să vă povestesc e ceva ce nu s-a mai auzit. Chiar şi acum, când totul a luat sfârşit, nu ştiu cum aş fi putut eu, un om obişnuit, să înţeleg lucrurile incredibile care mi s-au întâmplat – ceva ce cu greu i-ar putea trece cuiva prin minte. Uneori le atribui diverse interpretări doar pentru a le nega apoi pe rând pe fiecare, alteori mă concentrez asupra uneia singure, dar de cele mai multe ori renunţ pur şi simplu să le mai caut vreo semnificaţie.)
Aşadar vorbeam despre ce însemna realitatea pentru mine.
Aceasta era alcătuită din mai multe aspecte legate de postul meu de director adjunct al departamentului de vânzări la filiala din Hokuriku a unei firme de prefabricate. Avea de-a face cu munca mea departe de familie, cu abilităţile mele de conducere, cu rezultatele în vânzări, cu directorul de filială care urla în gura mare ca un meşteşugar, cu nepăsarea şefului meu faţă de cei din jur şi cu dorinţa lui de a se proteja numai pe sine, cu rata dobânzii la împrumuturile de la o companie de credite pentru locuinţe şi cu bravada mea în faţa subalternilor, pe care de fapt nu-i puteam ajuta cu nimic. Dar şi cu soţia mea care rămăsese la Tokyo, cu fiica mea care se măritase, cu fiul meu care era student în anul al doilea la facultate (şi că tot veni vorba, mai era şi distanţarea afectivă dintre mine şi el), cu insomniile mele, cu ulcerul gastrointestinal căpătat pe fond nervos, cu urinatul frecvent…
Nu mi-am închipuit că vreo zece zile de zăcut la pat m-ar putea face să mă distanţez de toate acestea, dar, după ce-a trecut un timp în care n-am făcut altceva decât să privesc tavanul alb, totul a început să mi se pară din ce în ce mai îndepărtat, pierdut undeva în zare.
Probabil că renunţasem să mai lupt. Încă din momentul în care îmi rupsesem piciorul, cu toate că pe jumătate refuzasem să îl accept, gândul că viaţa mea în cadrul companiei luase sfârşit mi se strecurase insinuant în conştiinţă, aidoma apei care îmbibă puţin câte puţin o ţesătură de mătase. La un moment dat m-am simţit copleşit de greutatea acestui gând, dar probabil că tocmai el mă ajutase să mă detaşez de toate câte mi se întâmplaseră.
(Ei bine, vă rog să mă iertaţi pentru acest început pretenţios. Dar ceea ce am să vă povestesc e ceva ce nu s-a mai auzit. Chiar şi acum, când totul a luat sfârşit, nu ştiu cum aş fi putut eu, un om obişnuit, să înţeleg lucrurile incredibile care mi s-au întâmplat – ceva ce cu greu i-ar putea trece cuiva prin minte. Uneori le atribui diverse interpretări doar pentru a le nega apoi pe rând pe fiecare, alteori mă concentrez asupra uneia singure, dar de cele mai multe ori renunţ pur şi simplu să le mai caut vreo semnificaţie.)
Aşadar vorbeam despre ce însemna realitatea pentru mine.
Aceasta era alcătuită din mai multe aspecte legate de postul meu de director adjunct al departamentului de vânzări la filiala din Hokuriku a unei firme de prefabricate. Avea de-a face cu munca mea departe de familie, cu abilităţile mele de conducere, cu rezultatele în vânzări, cu directorul de filială care urla în gura mare ca un meşteşugar, cu nepăsarea şefului meu faţă de cei din jur şi cu dorinţa lui de a se proteja numai pe sine, cu rata dobânzii la împrumuturile de la o companie de credite pentru locuinţe şi cu bravada mea în faţa subalternilor, pe care de fapt nu-i puteam ajuta cu nimic. Dar şi cu soţia mea care rămăsese la Tokyo, cu fiica mea care se măritase, cu fiul meu care era student în anul al doilea la facultate (şi că tot veni vorba, mai era şi distanţarea afectivă dintre mine şi el), cu insomniile mele, cu ulcerul gastrointestinal căpătat pe fond nervos, cu urinatul frecvent…
Nu mi-am închipuit că vreo zece zile de zăcut la pat m-ar putea face să mă distanţez de toate acestea, dar, după ce-a trecut un timp în care n-am făcut altceva decât să privesc tavanul alb, totul a început să mi se pară din ce în ce mai îndepărtat, pierdut undeva în zare.
Probabil că renunţasem să mai lupt. Încă din momentul în care îmi rupsesem piciorul, cu toate că pe jumătate refuzasem să îl accept, gândul că viaţa mea în cadrul companiei luase sfârşit mi se strecurase insinuant în conştiinţă, aidoma apei care îmbibă puţin câte puţin o ţesătură de mătase. La un moment dat m-am simţit copleşit de greutatea acestui gând, dar probabil că tocmai el mă ajutase să mă detaşez de toate câte mi se întâmplaseră.