Scan barcode
A review by epictetsocrate
1001 de fantome by Alexandre Dumas
3.0
Scumpul meu prieten, mi-ați spus adesea, în timpul acelor seri, prea rare din păcate, când fiecare flecărește după poftă sau își spune visul inimii, fie urmându-și capriciul, fie risipind comoara amintirilor, mi-ați spus adesea că, de la Șeherazada încoace și după Nodier, eu aș fi unul din cei mai amuzanți povestitori din câți ați auzit.
Iată că astăzi îmi scrieți că așteptând un lung roman de la mine, știți, unul din acele romane interminabile cum scriu de obicei și care fac să încapă un secol întreg, ați dori câteva povestiri, două, patru sau cel mult șase volume, sărmane flori din grădina mea, pe care socotiți să le aruncați în mijlocul preocupărilor politice ale clipei de faţă, între procesul de la Bourges, de exemplu, și alegerile din luna mai.
Vai prietene, timpurile sunt triste și povestirile mele, vă previn, nu vor fi vesele. Îmi veți îngădui numai ca, obosit de ceea ce văd petrecându-se zilnic în lumea reală, să-mi caut povestirile în lumea închipuirii. Vai! Mi-e teamă că toate spiritele puțin cultivate, puțin politice, puțin visătoare, să nu fie la această oră acolo unde este și al meu, adică în căutarea idealului, singurul refugiu pe care ni-l lasă Dumnezeu împotriva realității.
Iacă, am aci, în jurul meu, cincizeci de volume deschise pentru o povestire din timpul Regenței pe care am terminat-o și vă rog, dacă veți înțelege de ce, să atrageți atenția mamelor să nu-și lase fiicele s-o citească. Ei bine! Cu asta mă ocup, după cum vă spuneam și, în timp ce vă scriu, iată că privirile îmi cad asupra unei pagini din Memoriile marchizului d’Argenson, unde, dedesubtul cuvintelor: Despre conversația de altădată și despre aceea de astăzi, citesc:
„Sunt convins că pe timpul când palatul Rambouillet dădea tonul societății bune, se asculta bine și se judeca și mai bine. Fiecare își cultiva gustul și spiritul și am văzut modele ale acestui fel de conversație la bătrânii curții pe care i-am frecventat. Aveau cuvântul potrivit, energie și finețe, câteva antiteze, epitete care limpezeau sensul celor spuse, adâncime fără pedanterie, voie bună fără răutate”.
Iată că astăzi îmi scrieți că așteptând un lung roman de la mine, știți, unul din acele romane interminabile cum scriu de obicei și care fac să încapă un secol întreg, ați dori câteva povestiri, două, patru sau cel mult șase volume, sărmane flori din grădina mea, pe care socotiți să le aruncați în mijlocul preocupărilor politice ale clipei de faţă, între procesul de la Bourges, de exemplu, și alegerile din luna mai.
Vai prietene, timpurile sunt triste și povestirile mele, vă previn, nu vor fi vesele. Îmi veți îngădui numai ca, obosit de ceea ce văd petrecându-se zilnic în lumea reală, să-mi caut povestirile în lumea închipuirii. Vai! Mi-e teamă că toate spiritele puțin cultivate, puțin politice, puțin visătoare, să nu fie la această oră acolo unde este și al meu, adică în căutarea idealului, singurul refugiu pe care ni-l lasă Dumnezeu împotriva realității.
Iacă, am aci, în jurul meu, cincizeci de volume deschise pentru o povestire din timpul Regenței pe care am terminat-o și vă rog, dacă veți înțelege de ce, să atrageți atenția mamelor să nu-și lase fiicele s-o citească. Ei bine! Cu asta mă ocup, după cum vă spuneam și, în timp ce vă scriu, iată că privirile îmi cad asupra unei pagini din Memoriile marchizului d’Argenson, unde, dedesubtul cuvintelor: Despre conversația de altădată și despre aceea de astăzi, citesc:
„Sunt convins că pe timpul când palatul Rambouillet dădea tonul societății bune, se asculta bine și se judeca și mai bine. Fiecare își cultiva gustul și spiritul și am văzut modele ale acestui fel de conversație la bătrânii curții pe care i-am frecventat. Aveau cuvântul potrivit, energie și finețe, câteva antiteze, epitete care limpezeau sensul celor spuse, adâncime fără pedanterie, voie bună fără răutate”.