Scan barcode
A review by anca_m
In the Country of Last Things by Paul Auster
4.0
Distopie.
-nu in sensul obisnuit pe care-l ia in literatura: haosul ataca doar un oras, orasul e scena pe care oribilitatile necesare unei distopii au loc.
-persoana I, singular, o scrisoare spre exterior: Anna Blume
-concentrarea autorului pe oras, lumea dinafara e ignorata, orasul e centrul gandurilor personajelor implicit cu supravietuirea.
-mersul e motivatie si scop - "Pun un picior in fata celuilalt, celalalt picior in fata primului si apoi sper sa o pot face din nou. Nimic mai mult de-atat. Trebuie sa intelegi cum traiesc acum. Ma misc. Respir ce aer mi se da. Mananc cat de putin pot. Indiferent ce ar spune altii, singurul lucru care conteaza e sa ramai in picioare. "
-ce mai vrei cand nu urmaresti sa-ti fie bine sau sa ajungi undeva - "Lasa totul sa dispara si apoi sa vedem ce ramane. Poate ca asta e cea mai interesanta intrebare: sa vedem ce se-ntampla dupa ce n-a mai ramas nimic [..]" - ce scop mai are atunci supravietuirea? => sinucigasii (mentiune pt. "Alergatori" - sa alergi pana la limita epuizarii pana crapi pe dinauntru si "Clubul de Asasinate") - "Dar in final nu ma las sa alunec, nu-mi permit. O sa rezist cat de mult pot[..]".
-camera din Biblioteca impartita de Anna si Samuel Farr - o sustragere de la realitate, obsesia cartii ce trebuie scrisa
-rostul Casei Woburn, un mic voiaj in paradis ca sa ti se para apoi mai crunta realitatea, 10 iluzile. micul bine temporar comparat cu marele rau - viziunea unui om continuata. rostul unei Case Woburn?
-disperarea si spaimele Annei sint scrise temperat, la un timp trecut si parca e justificata abia la sfarsit, cand poate! a trecut vremea lor
-disparitia lucrurilor din mintea oamenilor, readucerea vechilor conditii in minte e sinucigasa - "Oamenii fantoma mor intotdeauna in somn."- uitarea e inevitabila, nu numai ca lucrurile dispar, dispare si amintirea lor, " In final, problema nu e atat ca oamenii uita, cat ca nu uita mereu acelasi lucru.[..]E un proces de stergere lent, dar inevitabil. Cuvintele tind sa dureze putin mai mult decat lucrurile, dar in cele din urma si ele palesc, impreuna cu imaginle pe care le evocau candva."
-mai e misterul din jurul circumstantelor, nu afli nimic; ce s-a intamplat cu orasul? - Auster nu prezice nimic din evenimentele ce converg spre starea de lucruri intunecata
-la inceput, situatia aparea atat de neagra ca mi se parea de neconceput existenta relatiilor dintre oameni; totusi, Isabel, Sam, Ferdinand, Boris, Victoria - de toti, Anna se agata si-si creeaza un univers de miscare ca sa nu revina in conditia de la venirea in oras; singuratatea in care pana la urma, fiecare traia; cum sa traiesti in haos altfel?
-distopiile sunt minunate, de unde imi duc pesimismul; e placerea morbida cu care gust detaliile deprimante si socante in detrimentul scenelor de dragoste sau descrierilor de caldura sufleteasca.
-nu in sensul obisnuit pe care-l ia in literatura: haosul ataca doar un oras, orasul e scena pe care oribilitatile necesare unei distopii au loc.
-persoana I, singular, o scrisoare spre exterior: Anna Blume
-concentrarea autorului pe oras, lumea dinafara e ignorata, orasul e centrul gandurilor personajelor implicit cu supravietuirea.
-mersul e motivatie si scop - "Pun un picior in fata celuilalt, celalalt picior in fata primului si apoi sper sa o pot face din nou. Nimic mai mult de-atat. Trebuie sa intelegi cum traiesc acum. Ma misc. Respir ce aer mi se da. Mananc cat de putin pot. Indiferent ce ar spune altii, singurul lucru care conteaza e sa ramai in picioare. "
-ce mai vrei cand nu urmaresti sa-ti fie bine sau sa ajungi undeva - "Lasa totul sa dispara si apoi sa vedem ce ramane. Poate ca asta e cea mai interesanta intrebare: sa vedem ce se-ntampla dupa ce n-a mai ramas nimic [..]" - ce scop mai are atunci supravietuirea? => sinucigasii (mentiune pt. "Alergatori" - sa alergi pana la limita epuizarii pana crapi pe dinauntru si "Clubul de Asasinate") - "Dar in final nu ma las sa alunec, nu-mi permit. O sa rezist cat de mult pot[..]".
-camera din Biblioteca impartita de Anna si Samuel Farr - o sustragere de la realitate, obsesia cartii ce trebuie scrisa
-rostul Casei Woburn, un mic voiaj in paradis ca sa ti se para apoi mai crunta realitatea, 10 iluzile. micul bine temporar comparat cu marele rau - viziunea unui om continuata. rostul unei Case Woburn?
-disperarea si spaimele Annei sint scrise temperat, la un timp trecut si parca e justificata abia la sfarsit, cand poate! a trecut vremea lor
-disparitia lucrurilor din mintea oamenilor, readucerea vechilor conditii in minte e sinucigasa - "Oamenii fantoma mor intotdeauna in somn."- uitarea e inevitabila, nu numai ca lucrurile dispar, dispare si amintirea lor, " In final, problema nu e atat ca oamenii uita, cat ca nu uita mereu acelasi lucru.[..]E un proces de stergere lent, dar inevitabil. Cuvintele tind sa dureze putin mai mult decat lucrurile, dar in cele din urma si ele palesc, impreuna cu imaginle pe care le evocau candva."
-mai e misterul din jurul circumstantelor, nu afli nimic; ce s-a intamplat cu orasul? - Auster nu prezice nimic din evenimentele ce converg spre starea de lucruri intunecata
-la inceput, situatia aparea atat de neagra ca mi se parea de neconceput existenta relatiilor dintre oameni; totusi, Isabel, Sam, Ferdinand, Boris, Victoria - de toti, Anna se agata si-si creeaza un univers de miscare ca sa nu revina in conditia de la venirea in oras; singuratatea in care pana la urma, fiecare traia; cum sa traiesti in haos altfel?
-distopiile sunt minunate, de unde imi duc pesimismul; e placerea morbida cu care gust detaliile deprimante si socante in detrimentul scenelor de dragoste sau descrierilor de caldura sufleteasca.