Scan barcode
A review by cristiana_criss
Toate viețile pe care nu le-am trăit by Anuradha Roy
4.0
Toate viețile pe care nu le-am trăit nu se limitează la o simplă poveste despre un băiețel abandonat de mama lui care încearcă să-i înțeleagă motivele, deși, la prima vedere, așa pare. Nu mă așteptam, însă, să descopăr o carte care abordează atâtea teme, și din perspective diferite, făcându-mă să o termin atât de repede. Nu pot să-mi dau seama ce m-a atras mai mult - libertatea pe care personajele feminine au susținut-o cu tărie, într-o lume în care nu le permitea așa ceva, sau frumusețea peisajelor prin care autoarea m-a purtat în cele 300 de pagini.
În India colonială, tânăra Gayatri se zbate între rolul de mamă și soție supusă și visul pe care îl avea încă de mică - să fie o artistă cunoscută și să călătorească. În urma întâlnirii cu doi străini (Walter Spies, un iubitor al artelor și naturii, și Beryl de Zoete, o feministă britanică îndrăgostită de dansurile orientale), Gayatri realizează limitele vieții ei alături de un soț naționalist care o desconsideră și o judecă pentru afinitățile ei artistice. Faptul că își abandonează familia (un gest condamnabil în cultura indiană), îi deschide drumul către noua ei viață în Bali, unde reușește să se dedice total picturii. În urma sa, Mîșkin, un băiețel de doar nouă ani, este lovit de sentimente contradictorii - confuzie, singurătate, dor, și chiar ură, înțelegând abia la bătrânețe, din câteva scrisori trimise de mama lui unei prietene, ce a însemnat pentru ea plecarea și ce greutăți a fost nevoită să depășească (bariera lingvistică, dorul de casă, boala, lipsa banilor).
Autoarea reușește să surprindă foarte bine aspecte din viața socială și politică de atunci, de la petrecerile specifice indiene, cu muzica, portul colorat și felurile condimentate de mâncare, până la naționalismul din colonia britanică, tensiunile din timpul războiului dintre olandezi și japonezi în Java și Bali și lagărele de la baza munților Himalaya. O carte cu un mix de credințe, viziuni politice, arte, peisaje și culori - ocru, verde smarald, portocaliu de apus.
„N.C. nu e în esență un om rău, înțeleg asta. (...) Oamenii îl respectă pentru că trăiește după reguli (...) și nici nu e indulgent cu propria-i persoană. Nu e indulgent nici cu nimeni altcineva. Nici măcar o clipă de odihnă! Mereu zbătându-se să fie important. E atât de plictisitor! Înainte să-ți dai seama, ești în mijlocul unei prelegeri, iar el crede că știe ce-i mai bine și tu nu ești decât o femeie prostuță care se înșală amarnic dacă nu ești de acord cu el sau cu Mukti a lui. (...) M-a umilit ori de câte ori a avut ocazia. Voia ca prietenii lui să râdă de mine și să mă trateze de sus. Ridiculiza cărțile pe care le citeam și picturile pe care le făceam. (...) Sau poate cu mine e ceva în neregulă - se zice că pentru femei casa, soțul și copiii sunt totul. De ce nu erau de ajuns pentru mine? Femeia aia niciodată n-a fost bună de nimic, o să decreteze mama lui Dinu în stilul ei teatral. Gayatri Rozario cea Capricioasă.”
În India colonială, tânăra Gayatri se zbate între rolul de mamă și soție supusă și visul pe care îl avea încă de mică - să fie o artistă cunoscută și să călătorească. În urma întâlnirii cu doi străini (Walter Spies, un iubitor al artelor și naturii, și Beryl de Zoete, o feministă britanică îndrăgostită de dansurile orientale), Gayatri realizează limitele vieții ei alături de un soț naționalist care o desconsideră și o judecă pentru afinitățile ei artistice. Faptul că își abandonează familia (un gest condamnabil în cultura indiană), îi deschide drumul către noua ei viață în Bali, unde reușește să se dedice total picturii. În urma sa, Mîșkin, un băiețel de doar nouă ani, este lovit de sentimente contradictorii - confuzie, singurătate, dor, și chiar ură, înțelegând abia la bătrânețe, din câteva scrisori trimise de mama lui unei prietene, ce a însemnat pentru ea plecarea și ce greutăți a fost nevoită să depășească (bariera lingvistică, dorul de casă, boala, lipsa banilor).
Autoarea reușește să surprindă foarte bine aspecte din viața socială și politică de atunci, de la petrecerile specifice indiene, cu muzica, portul colorat și felurile condimentate de mâncare, până la naționalismul din colonia britanică, tensiunile din timpul războiului dintre olandezi și japonezi în Java și Bali și lagărele de la baza munților Himalaya. O carte cu un mix de credințe, viziuni politice, arte, peisaje și culori - ocru, verde smarald, portocaliu de apus.
„N.C. nu e în esență un om rău, înțeleg asta. (...) Oamenii îl respectă pentru că trăiește după reguli (...) și nici nu e indulgent cu propria-i persoană. Nu e indulgent nici cu nimeni altcineva. Nici măcar o clipă de odihnă! Mereu zbătându-se să fie important. E atât de plictisitor! Înainte să-ți dai seama, ești în mijlocul unei prelegeri, iar el crede că știe ce-i mai bine și tu nu ești decât o femeie prostuță care se înșală amarnic dacă nu ești de acord cu el sau cu Mukti a lui. (...) M-a umilit ori de câte ori a avut ocazia. Voia ca prietenii lui să râdă de mine și să mă trateze de sus. Ridiculiza cărțile pe care le citeam și picturile pe care le făceam. (...) Sau poate cu mine e ceva în neregulă - se zice că pentru femei casa, soțul și copiii sunt totul. De ce nu erau de ajuns pentru mine? Femeia aia niciodată n-a fost bună de nimic, o să decreteze mama lui Dinu în stilul ei teatral. Gayatri Rozario cea Capricioasă.”