Scan barcode
A review by gabriela_rus
Frantumaglia. Viața și scrisul meu by Elena Ferrante
4.0
Frantumaglia este cuvântul folosit de mama Elenei pentru a-și defini starea de farămițare, împrăștiere, dezintegrare e eului și cuvîntul pe care îl alege pentru a-i defini scrisul. Chiar dacă eul narator pornește mereu de la o tonalitate rece, lucidă, inevitabil se lovește de incertitudini, de durerea existențială și ajunge să fie definit de frantumaglia.
Colecție de scrisori si interviuri, prin desișul de informații care ajung să se repete și uneori să obosească (în special obsedantele întrebări despre indentitatea reală a autoarei, care refuză să se dezvăluie publicului și jurnaliștilor din motive clar si repetat precizate), dacă urmărim firul Ariadnei pe care ea ni-l lasă la vedere, o găsim pe Elena pe fiecare pagină, în tot ceea ce scrie. Și ce bucurie să o găsești!
Redau aici unul dintre pasajele favorite ca teaser:
„Nu știu ce rezultate am obținut ca scriitoare, dar știu spre ce tind când scriu. Pentru mine nu e esențial ca povestea să nu mai fi fost spusă niciodată: poveștile care-i sunt oferite cititorului ca fiind foarte noi pot fi oricând reduse, cu ușurință, la un miez antic. Nu mă interesează nici să revigorez vreo întâmplare banală injectându-i un stil frumos, ca și cum a scrie ar însemna să îmbogățești încontinuu povestea. În plus, nu am tendința să deconstruiesc timpul, spațiul, când sunt mai mult o dovadă de pricepere decât o necesitate narativă. Eu povestesc experiențe comune, răni comune și cea mai mare obsesie a mea – nu singura – e să găsesc o tonalitate a scriiturii capabilă să scoată strat după strat bandajul care înfășoară rana și să ajungă la povestea adevărată a plăgii. Cu cât mi se pare că plaga se ascunde după o sumedenie de stereotipuri, de ficțiuni pe care personajele însele le-au pus cap la cap ca să se apere –, cu cât, în fine, mi se pare mai refractară la poveste –, cu atât mai mult insist. Nu mă interesează să scriu frumos, mă interesează să scriu. Și o fac recurgând la tot ceea ce tradiția îmi oferă, supunând-o scopurilor mele. Nu e importantă noutatea, ci adevărul pe care noi înșine din prudență, din conformism, îl ascundem în forme armonioase, sau de ce nu, în exerciții experimentale.“
Colecție de scrisori si interviuri, prin desișul de informații care ajung să se repete și uneori să obosească (în special obsedantele întrebări despre indentitatea reală a autoarei, care refuză să se dezvăluie publicului și jurnaliștilor din motive clar si repetat precizate), dacă urmărim firul Ariadnei pe care ea ni-l lasă la vedere, o găsim pe Elena pe fiecare pagină, în tot ceea ce scrie. Și ce bucurie să o găsești!
Redau aici unul dintre pasajele favorite ca teaser:
„Nu știu ce rezultate am obținut ca scriitoare, dar știu spre ce tind când scriu. Pentru mine nu e esențial ca povestea să nu mai fi fost spusă niciodată: poveștile care-i sunt oferite cititorului ca fiind foarte noi pot fi oricând reduse, cu ușurință, la un miez antic. Nu mă interesează nici să revigorez vreo întâmplare banală injectându-i un stil frumos, ca și cum a scrie ar însemna să îmbogățești încontinuu povestea. În plus, nu am tendința să deconstruiesc timpul, spațiul, când sunt mai mult o dovadă de pricepere decât o necesitate narativă. Eu povestesc experiențe comune, răni comune și cea mai mare obsesie a mea – nu singura – e să găsesc o tonalitate a scriiturii capabilă să scoată strat după strat bandajul care înfășoară rana și să ajungă la povestea adevărată a plăgii. Cu cât mi se pare că plaga se ascunde după o sumedenie de stereotipuri, de ficțiuni pe care personajele însele le-au pus cap la cap ca să se apere –, cu cât, în fine, mi se pare mai refractară la poveste –, cu atât mai mult insist. Nu mă interesează să scriu frumos, mă interesează să scriu. Și o fac recurgând la tot ceea ce tradiția îmi oferă, supunând-o scopurilor mele. Nu e importantă noutatea, ci adevărul pe care noi înșine din prudență, din conformism, îl ascundem în forme armonioase, sau de ce nu, în exerciții experimentale.“