Scan barcode
A review by epictetsocrate
Orient, Occident by Salman Rushdie
3.0
El își băgase țeava pistolului în gură și apăsase pe trăgaci. Arma îi aparținuse tatălui său, care o folosise în același scop. Singurul bilet de adio pe care l-a lăsat în urma înfăptuirii acestui act final de macabră simetrie conținea instrucțiuni meticuloase despre cum să fie curățat și îngrijit pistolul. El și Lucy nu aveau copii. Eliot avea treizeci și doi de ani.
Cu o săptămână înainte urcaserăm toți trei pe unul din dealurile de la granița cu Anglia ca să vedem cum înfloresc de-a lungul spinării țării focurile aprinse în cinstea Jubileului, împodobind întunericul.
– Nu înseamnă „foc bun”, a zis Eliot, deși recunosc că există și așa ceva în cuvânt. Inițial a fost un foc făcut din oase: oase de animale, dar și, abracadabra, rămășițe omenești, dragii mei, schelete carbonizate de ființe umane.
Avea păr roșcat și vâlvoi, un râs ca un țipăt de bufniță și era slab ca o mătură de vrăjitoare. În teatrul strălucitor de umbre al flăcărilor arătam cu toții nebuni, așa că era mai ușor să nu-i bagi în seamă obrajii supți, pantomima sprâncenelor, lucirea dementă din ochi. Am stat aproape de foc și am ascultat înfricoșătoarele povești ale lui Eliot despre sabaturile locale, la care vrăjitori învăluiți în mantii, ce beau urină , fac să apară diavolii din Iad. Am sorbit coniac din sticluța lui argintie și ne-am cutremurat ca la comandă. Dar Eliot întâlnise odată un demon și din ziua aceea el și Lucy fuseseră tot pe fugă. Își vânduseră căminul bântuit, o căsuță din Portugal Place, Cambridge, și se mutaseră în cabana galeză întunecată și mirosind a oi, pe care au botezat-o (cu un umor macabru) Crowley End.
N-a ținut însă. Chiar în timp ce țipam la poveștile de groază ale lui Eliot, știam cu toții că demonul îi aflase numărul de înmatriculare, că putea să-l sune oricând la numărul pe care nu-l avea trecut în cartea de telefon – că descoperise din nou unde locuia.
– Ai face bine să vii, mi-a zis Lucy la telefon. L-au găsit mergând pe contrasens pe autostradă cu o sută patruzeci de kilometri la oră și cu o mască de dormit peste ochi.
Renunțase la multe pentru el. Își dăduse demisia din slujba pe care o avusese la un ziar de duminică din Londra și se mulțumise cu o gazetă obscură de provincie, asta pentru că el era nebun, iar ea trebuia să îi stea aproape.
– Sunt în grații în momentul de față? am întrebat.
Eliot elaborase o teorie a conspirației în care majoritatea prietenilor săi fuseseră dovediți a fi agenți ai unor puteri ostile, atât pământești, cât și extraterestre. Eu eram un cotropitor de pe Marte, una dintre multele creaturi periculoase de acest fel care se strecuraseră în Marea Britanie când anumite forme esențiale de vigilență se relaxaseră. Marțienii erau foarte talentați la imitat, astfel încât îi puteau amăgi pe pământeni că erau din aceeași stirpe, ca să nu mai vorbim de faptul că se înmulțeau că musculițele pe o banană putrezită.
Cu o săptămână înainte urcaserăm toți trei pe unul din dealurile de la granița cu Anglia ca să vedem cum înfloresc de-a lungul spinării țării focurile aprinse în cinstea Jubileului, împodobind întunericul.
– Nu înseamnă „foc bun”, a zis Eliot, deși recunosc că există și așa ceva în cuvânt. Inițial a fost un foc făcut din oase: oase de animale, dar și, abracadabra, rămășițe omenești, dragii mei, schelete carbonizate de ființe umane.
Avea păr roșcat și vâlvoi, un râs ca un țipăt de bufniță și era slab ca o mătură de vrăjitoare. În teatrul strălucitor de umbre al flăcărilor arătam cu toții nebuni, așa că era mai ușor să nu-i bagi în seamă obrajii supți, pantomima sprâncenelor, lucirea dementă din ochi. Am stat aproape de foc și am ascultat înfricoșătoarele povești ale lui Eliot despre sabaturile locale, la care vrăjitori învăluiți în mantii, ce beau urină , fac să apară diavolii din Iad. Am sorbit coniac din sticluța lui argintie și ne-am cutremurat ca la comandă. Dar Eliot întâlnise odată un demon și din ziua aceea el și Lucy fuseseră tot pe fugă. Își vânduseră căminul bântuit, o căsuță din Portugal Place, Cambridge, și se mutaseră în cabana galeză întunecată și mirosind a oi, pe care au botezat-o (cu un umor macabru) Crowley End.
N-a ținut însă. Chiar în timp ce țipam la poveștile de groază ale lui Eliot, știam cu toții că demonul îi aflase numărul de înmatriculare, că putea să-l sune oricând la numărul pe care nu-l avea trecut în cartea de telefon – că descoperise din nou unde locuia.
– Ai face bine să vii, mi-a zis Lucy la telefon. L-au găsit mergând pe contrasens pe autostradă cu o sută patruzeci de kilometri la oră și cu o mască de dormit peste ochi.
Renunțase la multe pentru el. Își dăduse demisia din slujba pe care o avusese la un ziar de duminică din Londra și se mulțumise cu o gazetă obscură de provincie, asta pentru că el era nebun, iar ea trebuia să îi stea aproape.
– Sunt în grații în momentul de față? am întrebat.
Eliot elaborase o teorie a conspirației în care majoritatea prietenilor săi fuseseră dovediți a fi agenți ai unor puteri ostile, atât pământești, cât și extraterestre. Eu eram un cotropitor de pe Marte, una dintre multele creaturi periculoase de acest fel care se strecuraseră în Marea Britanie când anumite forme esențiale de vigilență se relaxaseră. Marțienii erau foarte talentați la imitat, astfel încât îi puteau amăgi pe pământeni că erau din aceeași stirpe, ca să nu mai vorbim de faptul că se înmulțeau că musculițele pe o banană putrezită.