Scan barcode
A review by epictetsocrate
The Citadel by A.J. Cronin
3.0
Spre sfârșitul unei după-amiezi de octombrie a anului 1924, un tânăr îmbrăcat în haine cam ponosite căta, cu o privire fixă, prin fereastra unui compartiment de clasa a treia a trenului aproape gol care, pornit din Swansea, urca opintindu-se din greu pe panta văii Penowell. Manson călătorise toată ziua, venind dinspre nord, schimbase trenul la Carlisle și Shrewsbury, totuși era foarte agitat în această ultimă parte a plictisitorului drum care ducea către sudul Țării Galilor. Căci la capătul drumului, în acest ținut straniu și mutilat, îl aștepta postul lui ― primul din cariera sa medicală.
Afară se stârni o ploaie cumplită, care acoperi asemenea unui oblon munții ce se înălțau de amândouă părțile căii ferate cu un singur terasament. Piscurile lor se pierdeau în necuprinsul cenușiu al cerului, dar povârnișurile ciopârțite de puțurile minelor coborau negre și posomorâte, întinate de mormane mari de zgură peste care câteva oi murdare rătăceau de colo-colo, în speranța deșartă că vor găsi ceva de păscut. Cât vedeai cu ochii, niciun tufiș, nicio urmă de vegetație. În umbra crescândă a serii, copacii păreau niște stafii pitice și descărnate. La o cotitură a căii ferate, fulgeră pe neașteptate strălucirea roșie a unei turnătorii, luminând un grup de muncitori, ale căror busturi goale se încordau, în timp ce brațele se ridicau pentru a lovi. Deși această scenă se pierdu repede în spatele siluetei neprecis conturate a suprastructurii unei mine, ea lăsa în urmă o impresie de forță vie și intensă. Manson trase adânc aer în piept: simțea crescând în el drept răspuns o energie nestăvilită, o bruscă și covârșitoare voie bună, țâșnită din speranțele și făgăduielile viitorului.
Se lăsase întunericul, subliniind și mai mult ciudățenia și nefirescul împrejurimilor, atunci când, o jumătate de oră mai târziu, locomotiva intră gâfâind în Blaenelly, un orășel așezat la extremitatea văii și la capătul căii ferate: în sfârșit ajunsese. Apucându-și valiza, Manson sări din tren și străbătu repede peronul, căutând cu lăcomie un semn de bun venit. La ieșirea din gară, dedesubtul unei lămpi zgâlțâite de vânt, aștepta un bătrânel cu chipul gălbejit, cu o pălărie colțuroasă pe cap și îmbrăcat într-un impermeabil lung până la călcâie. El îl cercetă pe Manson cu ochi de icteric, apoi se hotărî, oarecum în silă, să vorbească:
― Dumneata ești noul asistent al doctorului Page?
― Da. Manson. Andrew Manson, așa mă cheamă!
― Hm! Pe mine Thomas. Lumea îmi zice de obicei moș Thomas, naiba s-o ia! Am brișca aici. Urcă în ea… sau poate vrei mai bine să înoți?
Afară se stârni o ploaie cumplită, care acoperi asemenea unui oblon munții ce se înălțau de amândouă părțile căii ferate cu un singur terasament. Piscurile lor se pierdeau în necuprinsul cenușiu al cerului, dar povârnișurile ciopârțite de puțurile minelor coborau negre și posomorâte, întinate de mormane mari de zgură peste care câteva oi murdare rătăceau de colo-colo, în speranța deșartă că vor găsi ceva de păscut. Cât vedeai cu ochii, niciun tufiș, nicio urmă de vegetație. În umbra crescândă a serii, copacii păreau niște stafii pitice și descărnate. La o cotitură a căii ferate, fulgeră pe neașteptate strălucirea roșie a unei turnătorii, luminând un grup de muncitori, ale căror busturi goale se încordau, în timp ce brațele se ridicau pentru a lovi. Deși această scenă se pierdu repede în spatele siluetei neprecis conturate a suprastructurii unei mine, ea lăsa în urmă o impresie de forță vie și intensă. Manson trase adânc aer în piept: simțea crescând în el drept răspuns o energie nestăvilită, o bruscă și covârșitoare voie bună, țâșnită din speranțele și făgăduielile viitorului.
Se lăsase întunericul, subliniind și mai mult ciudățenia și nefirescul împrejurimilor, atunci când, o jumătate de oră mai târziu, locomotiva intră gâfâind în Blaenelly, un orășel așezat la extremitatea văii și la capătul căii ferate: în sfârșit ajunsese. Apucându-și valiza, Manson sări din tren și străbătu repede peronul, căutând cu lăcomie un semn de bun venit. La ieșirea din gară, dedesubtul unei lămpi zgâlțâite de vânt, aștepta un bătrânel cu chipul gălbejit, cu o pălărie colțuroasă pe cap și îmbrăcat într-un impermeabil lung până la călcâie. El îl cercetă pe Manson cu ochi de icteric, apoi se hotărî, oarecum în silă, să vorbească:
― Dumneata ești noul asistent al doctorului Page?
― Da. Manson. Andrew Manson, așa mă cheamă!
― Hm! Pe mine Thomas. Lumea îmi zice de obicei moș Thomas, naiba s-o ia! Am brișca aici. Urcă în ea… sau poate vrei mai bine să înoți?