Scan barcode
A review by epictetsocrate
Oraşul damnat by Boris Strugatsky, Arkady Strugatsky
3.0
omberoanele erau ruginite, deformate, cu capacele desprinse. De sub capace ieşeau crâmpeie de ziare, coji de cartofi. Semănau cu pliscul unui pelican dezordonat, nepretenţios la mâncare. După aspect, păreau grele, de neclintit, dar, în realitate, împreună cu Van, nu era mare lucru să ridici un astfel de tomberon spre mâinile întinse ale lui Donald şi să-l fixezi pe marginea oblonului lateral lăsat în jos. Trebuia doar să-ţi fereşti degetele. Pe urmă puteai să-ţi aranjezi mănuşile şi să-ţi tragi puţin răsuflarea până ce Donald învârtea tomberonul, aşezându-l la capătul benei.
Prin poarta larg deschisă răzbătea un curent rece şi umed, sub bolta porţii, pe un şnur îngroşat de murdărie, atârna un bec fără abajur; în lumina lui, faţa lui Van semăna cu faţa unui om care suferă de gălbinare, iar chipul lui Donald nu se vedea în umbra pălăriei lui texane, cu boruri largi. Pereţii cenuşii coşcoviţi, brăzdaţi de dungi orizontale, fâşii negre de păienjeniş prăfos, imagini indecente de femei în mărime naturală, iar lângă uşa camerei portarului – o grămadă dezordonată de sticle goale şi borcane de compot –, pe care Van le aduna şi le preda cu regularitate la centrul de colectare a ambalajelor.
Când mai rămase un tomberon, Van luă mătura şi făraşul şi se apucă să strângă gunoiul ce se răspândise pe asfalt.
— Van, lasă-l încolo de măturat, rosti Donald enervat. Mereu te fâţâi cu mătura aia. Şi degeaba, ca mai curat n-o să fie.
— Portarul trebuie să dea cu mătura, observă Andrei sentenţios, răsucindu-şi palma dreaptă. I se părea că îşi luxase un ligament.
— Oricum gunoiul se va strânge iar, zise Donald cu ură. Nici nu apucăm să ne întoarcem, şi se va aduna şi mai mult ca înainte…
Van aruncă gunoiul în ultimul tomberon, îl îndesă cu făraşul şi trânti capacul.
— Se poate, zise el cercetând cu privirea spaţiul de sub poartă. Acum, acolo, era curat. Van se uită la Andrei şi zâmbi. Apoi îşi ridică faţa spre Donald şi grăi: Vreau numai să vă amintesc…
— Haide, haide! strigă Donald cu nerăbdare.
Un – doi. Andrei şi Van săltară tomberonul dintr-o smucitură. Trei-patru. Donald îl prinse, gemu, răcni, dar nu-l putu ţine. Tomberonul se înclină şi căzu cu zgomot pe asfalt. Conţinutul zbură din el, la vreo zece metri depărtare, ca dintr-un tun. Apoi, golindu-se rapid din mers, se rostogoli zgomotos pe asfaltul curţii. Ecoul răsunător se înălţă ca o spirală spre cerul întunecat printre ziduri.
Prin poarta larg deschisă răzbătea un curent rece şi umed, sub bolta porţii, pe un şnur îngroşat de murdărie, atârna un bec fără abajur; în lumina lui, faţa lui Van semăna cu faţa unui om care suferă de gălbinare, iar chipul lui Donald nu se vedea în umbra pălăriei lui texane, cu boruri largi. Pereţii cenuşii coşcoviţi, brăzdaţi de dungi orizontale, fâşii negre de păienjeniş prăfos, imagini indecente de femei în mărime naturală, iar lângă uşa camerei portarului – o grămadă dezordonată de sticle goale şi borcane de compot –, pe care Van le aduna şi le preda cu regularitate la centrul de colectare a ambalajelor.
Când mai rămase un tomberon, Van luă mătura şi făraşul şi se apucă să strângă gunoiul ce se răspândise pe asfalt.
— Van, lasă-l încolo de măturat, rosti Donald enervat. Mereu te fâţâi cu mătura aia. Şi degeaba, ca mai curat n-o să fie.
— Portarul trebuie să dea cu mătura, observă Andrei sentenţios, răsucindu-şi palma dreaptă. I se părea că îşi luxase un ligament.
— Oricum gunoiul se va strânge iar, zise Donald cu ură. Nici nu apucăm să ne întoarcem, şi se va aduna şi mai mult ca înainte…
Van aruncă gunoiul în ultimul tomberon, îl îndesă cu făraşul şi trânti capacul.
— Se poate, zise el cercetând cu privirea spaţiul de sub poartă. Acum, acolo, era curat. Van se uită la Andrei şi zâmbi. Apoi îşi ridică faţa spre Donald şi grăi: Vreau numai să vă amintesc…
— Haide, haide! strigă Donald cu nerăbdare.
Un – doi. Andrei şi Van săltară tomberonul dintr-o smucitură. Trei-patru. Donald îl prinse, gemu, răcni, dar nu-l putu ţine. Tomberonul se înclină şi căzu cu zgomot pe asfalt. Conţinutul zbură din el, la vreo zece metri depărtare, ca dintr-un tun. Apoi, golindu-se rapid din mers, se rostogoli zgomotos pe asfaltul curţii. Ecoul răsunător se înălţă ca o spirală spre cerul întunecat printre ziduri.