Scan barcode
A review by frostblade
In the Country of Last Things by Paul Auster
4.0
[Review in Romanian]
În ţara ultimelor lucruri, aşa cum pare şi normal, povestea este mai importantă decât premisele ei.
Spre deosebire de alte lucrări ale sale unde graniţa dintre realism şi iluzie este una subtilă, acest roman este o distopie care se detaşează de lumea reală, cel puţin la prima vedere. Poate din acest motiv, această carte pare să se distanţeze de stilul obişnuit al lui Auster, ceea ce este oarecum adevărat.
Romanul ia forma unei scrisori din partea unei tinere către un prieten din copilărie în care îşi confesează experienţele trăite într-un oraş lipsit de nume. Deşi nu cunoaştem locul în care există acest oraş, el preia forma unei versiuni post-apocaliptice a New York-ului, un oraş dominat de haos. Interesant aici este faptul că nu ştim ce s-a întâmplat cu oraşul lipsit de nume, ce evenimente au dus la degradarea sa, însă aceste detalii sunt total irelevante pentru locuitorii săi.
Cadrul creat aici este similar cu cel din alte cărţi de acest gen: un guvern opresiv care intervine doar la ieşirile din oraşe şi la menţinerea ordinii în centrele comerciale, lipsa locurilor de muncă şi a hranei, haosul generat de lipsa legilor, precaritatea vieţii. Auster vine însă şi cu elemente originale în povestea sa, spre exemplu singura metodă de evadare din aceasta lume – sinuciderea, preia forma unui cult. Se formează grupuri care iau în serios această decizie – unii se antrenează ani de zile pentru ritualul final ce constă în a alerga până când trupul cedează, alţii plătesc pentru aşa zisele clinici de eutanasiere, unde trăiesc câteva ultime plăceri înainte de trecerea în neant.
Această lume este văzuta prin ochii Annei Blume, o tânără care alege să traverseze oceanul şi să intre în oraş în căutarea fratelui său, iar povestea se dezvoltă pe măsura ce înţelegem oraşul. Încă din primele pagini, acesta apare ca o adevărată ţară a ultimelor lucruri: când trăieşti în oraş, înveţi sa nu iei nimic de-a gata. Viaţa se desfăşoară într-o perpetuă stare de refolosire şi uzare finală a ultimelor lucruri rămase în oraş. Nu există producţie, negoţul se bazează pe schimburi si aproape totul se roteşte în jurul hranei. Îngroparea morţilor este considerată o crimă, întrucât singura sursă de electricitate rămasă o reprezintă centralele care ard trupurile. Însă Auster creează paradoxul oraşului ultimelor lucruri, prin faptul că orice lucru trebuie privit ca pentru prima oară, altfel aici eşti condamnat la pieire.
Ţara ultimelor lucruri este situată pe o spirală negativă ce duce către o autoconsumare până când tot ceea ce rămâne este vidul. Însă în acest loc, cea mai preţioasă resursă a locuitorilor este speranţa – din care Auster derivă alte ideologii de cult precum grupurile de sinucigaşi de mai sus. În esenţă, Auster creează o viziune extrem de interesantă a unei lumi, despre care realizăm că preia multe detalii din lumea reală. Iar dacă autorul excelează la acest capitol, povestea Annei Blume nu se ridică totuşi la acelaşi nivel. Căutările ei o duc prin diferite experienţe care îi schimbă viaţa, dar care nu sunt atât de pregnante precum imaginea dominantă a oraşului.
Din punct de vedere stilistic, ideea unei confesiuni scrise şi prezentarea oraşului prin perspectiva unei scrisori este una interesantă, singurul minus aici fiind dialogul, care îşi cam pierde sensul în compunerea unei scrisori. Cu toate acestea, cartea are un aer optimist, întrucât speranţa este singura resursă inepuizabilă în oraş şi la Auster.
În ţara ultimelor lucruri, aşa cum pare şi normal, povestea este mai importantă decât premisele ei.
Spre deosebire de alte lucrări ale sale unde graniţa dintre realism şi iluzie este una subtilă, acest roman este o distopie care se detaşează de lumea reală, cel puţin la prima vedere. Poate din acest motiv, această carte pare să se distanţeze de stilul obişnuit al lui Auster, ceea ce este oarecum adevărat.
Romanul ia forma unei scrisori din partea unei tinere către un prieten din copilărie în care îşi confesează experienţele trăite într-un oraş lipsit de nume. Deşi nu cunoaştem locul în care există acest oraş, el preia forma unei versiuni post-apocaliptice a New York-ului, un oraş dominat de haos. Interesant aici este faptul că nu ştim ce s-a întâmplat cu oraşul lipsit de nume, ce evenimente au dus la degradarea sa, însă aceste detalii sunt total irelevante pentru locuitorii săi.
Cadrul creat aici este similar cu cel din alte cărţi de acest gen: un guvern opresiv care intervine doar la ieşirile din oraşe şi la menţinerea ordinii în centrele comerciale, lipsa locurilor de muncă şi a hranei, haosul generat de lipsa legilor, precaritatea vieţii. Auster vine însă şi cu elemente originale în povestea sa, spre exemplu singura metodă de evadare din aceasta lume – sinuciderea, preia forma unui cult. Se formează grupuri care iau în serios această decizie – unii se antrenează ani de zile pentru ritualul final ce constă în a alerga până când trupul cedează, alţii plătesc pentru aşa zisele clinici de eutanasiere, unde trăiesc câteva ultime plăceri înainte de trecerea în neant.
Această lume este văzuta prin ochii Annei Blume, o tânără care alege să traverseze oceanul şi să intre în oraş în căutarea fratelui său, iar povestea se dezvoltă pe măsura ce înţelegem oraşul. Încă din primele pagini, acesta apare ca o adevărată ţară a ultimelor lucruri: când trăieşti în oraş, înveţi sa nu iei nimic de-a gata. Viaţa se desfăşoară într-o perpetuă stare de refolosire şi uzare finală a ultimelor lucruri rămase în oraş. Nu există producţie, negoţul se bazează pe schimburi si aproape totul se roteşte în jurul hranei. Îngroparea morţilor este considerată o crimă, întrucât singura sursă de electricitate rămasă o reprezintă centralele care ard trupurile. Însă Auster creează paradoxul oraşului ultimelor lucruri, prin faptul că orice lucru trebuie privit ca pentru prima oară, altfel aici eşti condamnat la pieire.
Ţara ultimelor lucruri este situată pe o spirală negativă ce duce către o autoconsumare până când tot ceea ce rămâne este vidul. Însă în acest loc, cea mai preţioasă resursă a locuitorilor este speranţa – din care Auster derivă alte ideologii de cult precum grupurile de sinucigaşi de mai sus. În esenţă, Auster creează o viziune extrem de interesantă a unei lumi, despre care realizăm că preia multe detalii din lumea reală. Iar dacă autorul excelează la acest capitol, povestea Annei Blume nu se ridică totuşi la acelaşi nivel. Căutările ei o duc prin diferite experienţe care îi schimbă viaţa, dar care nu sunt atât de pregnante precum imaginea dominantă a oraşului.
Din punct de vedere stilistic, ideea unei confesiuni scrise şi prezentarea oraşului prin perspectiva unei scrisori este una interesantă, singurul minus aici fiind dialogul, care îşi cam pierde sensul în compunerea unei scrisori. Cu toate acestea, cartea are un aer optimist, întrucât speranţa este singura resursă inepuizabilă în oraş şi la Auster.