Scan barcode
A review by epictetsocrate
Lumea din miezul noptii by Benjamin Read
3.0
Clopotele de fără un sfert o treziră pe Emily în toiul nopții. Melodia lor pluti dinspre Big Ben peste fluviu, către cartierul Lambeth, și intră la ea în cameră pe geamul deschis.
Felinarele de pe stradă dădeau dormitorului o vagă tentă portocalie. Pe peretele de deasupra patului, trei iepuri negri se fugăreau într-un cerc nesfârșit, sclipind stins în lumină. Și perna, și Feesh, crocodilul ei de pluș, erau umede de lacrimi. Emily se ridică în capul oaselor și gemu văzând cifrele roșii de pe ecranul deșteptătorului. Era douăsprezece fără un sfert – șapte ore de când fusese trimisă pentru totdeauna la culcare –, și se simțea lihnită de foame.
Se trânti la loc pe pernă și-și înfipse nasul în bietul Feesh cel fleșcăit (pe care, bineînțeles, îl ținea mai mult în glumă și clar nu-l strângea la piept în fiecare seară). Cum de se-ntâmplase din nou? Cum? Ca de obicei, problema fusese mama ei – nesuferita ei de mamă. Avea ceva atât de enervant, încât Emily se trezea că se transformă într-un fitil și explodează într-o furie necontrolată. Focurile de artificii erau nimic pe lângă ea. Poc bang buf, o ceartă-monstru, și zbang! nu mai ieși din casă. Absolut nedrept. Iar de data asta chiar avusese un motiv întemeiat. Billy Jenkins o văzuse ajutând-o pe mama ei să scoată ceva dintr-o pubelă și spusese tuturor la școală că Emily trăiește într-un tomberon. Ea se chircise atât de tare, încât, medical vorbind, avea șanse să nu se mai îndrepte niciodată de spate, și asta numai din cauza mamei.
Potrivit celei mai recente plângeri depuse de vecina lor la consiliul orășenesc, mama ei era „o artistă irlandeză nebună care face gălăgie la orice oră din zi și din noapte”. Emily n-ar fi contrazis o asemenea evaluare, dar ar fi adăugat „și care te face de râs”. Dacă mama n-ar fi târât-o întruna după ea în „misiuni speciale” la cules de „ingrediente indispensabile” din tomberoane pentru sculpturile ei zbanghii, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Lui Emily nu i s-ar fi făcut atât de îngrozitor de rușine la școală și nu s-ar fi înfuriat așa de rău încât să fugă acasă și să sfârșească țipând la mama în bucătărie despre toate tâmpeniile absolut jenante pe care tot ea, mama, le făcuse la viața ei (exemple remarcabile fiind ușuratul în spatele unui tufiș într-o zi când venise să asiste la întrecerile sportive de la școală, eliberarea unui homar dintr-un acvariu într-un restaurant de fițe și mersul odată cu autobuzul în costumație de cal). Și nici n-ar fi făcut-o pe mama să plângă. Asta fusese… destul de oribil. De fapt, probabil spusese niște chestii pe care acum chiar le regreta. Iar tata o pedepsise atât de rău să nu mai iasă din camera ei, încât probabil pe viitor o păștea școlarizarea la domiciliu.
Dacă ar fi fost silită, să zicem, de o poțiune a adevărului sau așa ceva, Emily ar fi recunoscut că gura ei mare nu prea-i fusese de ajutor. Mama o numea „clonțul de familie”, de parcă ar fi fost o boală moștenită. Ei bine, dacă așa stăteau lucrurile, Emily avea o formă foarte gravă. Când era enervată sau stânjenită, clonțul începea să clănțăne de capul lui – iar mama ei era stânjenitor de enervantă tot timpul. Și de-asta Emily nu-și ceruse scuze, și de-asta nu mai avea voie să iasă din camera ei până la Crăciun.
În timp ce zăcea pe pat în întuneric, furia aceea înroșită în foc i se stinse și-i lăsă în gură un gust dezgustător de amar. Nu putea oare să rămână întinsă aici și să nu mai vorbească niciodată cu mama? Poate să intre în comă? Îi era totuși cam prea foame. Certurile-monstru consumau fără îndoială o grămadă de calorii. Ce-ar fi să dea o raită pe la frigi… CLANC! Scrâșnetul și zăngănitul cutiei poștale, deschisă și apoi trântită la loc în nișa ei din ușa de la intrare, îi întrerupseră planurile de piraterie culinară. Cine Dumnezeu aducea poștă la ora asta din noapte?
Felinarele de pe stradă dădeau dormitorului o vagă tentă portocalie. Pe peretele de deasupra patului, trei iepuri negri se fugăreau într-un cerc nesfârșit, sclipind stins în lumină. Și perna, și Feesh, crocodilul ei de pluș, erau umede de lacrimi. Emily se ridică în capul oaselor și gemu văzând cifrele roșii de pe ecranul deșteptătorului. Era douăsprezece fără un sfert – șapte ore de când fusese trimisă pentru totdeauna la culcare –, și se simțea lihnită de foame.
Se trânti la loc pe pernă și-și înfipse nasul în bietul Feesh cel fleșcăit (pe care, bineînțeles, îl ținea mai mult în glumă și clar nu-l strângea la piept în fiecare seară). Cum de se-ntâmplase din nou? Cum? Ca de obicei, problema fusese mama ei – nesuferita ei de mamă. Avea ceva atât de enervant, încât Emily se trezea că se transformă într-un fitil și explodează într-o furie necontrolată. Focurile de artificii erau nimic pe lângă ea. Poc bang buf, o ceartă-monstru, și zbang! nu mai ieși din casă. Absolut nedrept. Iar de data asta chiar avusese un motiv întemeiat. Billy Jenkins o văzuse ajutând-o pe mama ei să scoată ceva dintr-o pubelă și spusese tuturor la școală că Emily trăiește într-un tomberon. Ea se chircise atât de tare, încât, medical vorbind, avea șanse să nu se mai îndrepte niciodată de spate, și asta numai din cauza mamei.
Potrivit celei mai recente plângeri depuse de vecina lor la consiliul orășenesc, mama ei era „o artistă irlandeză nebună care face gălăgie la orice oră din zi și din noapte”. Emily n-ar fi contrazis o asemenea evaluare, dar ar fi adăugat „și care te face de râs”. Dacă mama n-ar fi târât-o întruna după ea în „misiuni speciale” la cules de „ingrediente indispensabile” din tomberoane pentru sculpturile ei zbanghii, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Lui Emily nu i s-ar fi făcut atât de îngrozitor de rușine la școală și nu s-ar fi înfuriat așa de rău încât să fugă acasă și să sfârșească țipând la mama în bucătărie despre toate tâmpeniile absolut jenante pe care tot ea, mama, le făcuse la viața ei (exemple remarcabile fiind ușuratul în spatele unui tufiș într-o zi când venise să asiste la întrecerile sportive de la școală, eliberarea unui homar dintr-un acvariu într-un restaurant de fițe și mersul odată cu autobuzul în costumație de cal). Și nici n-ar fi făcut-o pe mama să plângă. Asta fusese… destul de oribil. De fapt, probabil spusese niște chestii pe care acum chiar le regreta. Iar tata o pedepsise atât de rău să nu mai iasă din camera ei, încât probabil pe viitor o păștea școlarizarea la domiciliu.
Dacă ar fi fost silită, să zicem, de o poțiune a adevărului sau așa ceva, Emily ar fi recunoscut că gura ei mare nu prea-i fusese de ajutor. Mama o numea „clonțul de familie”, de parcă ar fi fost o boală moștenită. Ei bine, dacă așa stăteau lucrurile, Emily avea o formă foarte gravă. Când era enervată sau stânjenită, clonțul începea să clănțăne de capul lui – iar mama ei era stânjenitor de enervantă tot timpul. Și de-asta Emily nu-și ceruse scuze, și de-asta nu mai avea voie să iasă din camera ei până la Crăciun.
În timp ce zăcea pe pat în întuneric, furia aceea înroșită în foc i se stinse și-i lăsă în gură un gust dezgustător de amar. Nu putea oare să rămână întinsă aici și să nu mai vorbească niciodată cu mama? Poate să intre în comă? Îi era totuși cam prea foame. Certurile-monstru consumau fără îndoială o grămadă de calorii. Ce-ar fi să dea o raită pe la frigi… CLANC! Scrâșnetul și zăngănitul cutiei poștale, deschisă și apoi trântită la loc în nișa ei din ușa de la intrare, îi întrerupseră planurile de piraterie culinară. Cine Dumnezeu aducea poștă la ora asta din noapte?