Scan barcode
A review by epictetsocrate
Devino ceea ce eşti by Alan Watts
3.0
Un poem buddhist, scris în China acum câteva secole, încearcă să pună în cuvinte o intuiție comună aproape tuturor culturilor lumii. Dacă ar fi să o traducem în limbajul familiar al tradiției creștine, devine atât de cunoscută încât sună aproape ca o platitudine: „Cel ce își va pierde sufletul și-l va găsi”. Ceea ce face ca această idee să nu cadă în derizoriu – la fel ca alte precepte asemănătoare pe care oricine le cunoaște și știe că ar trebui să le respecte dar nu o face – este faptul că această spusă
nu poate fi trăită. Și asta întrucât atâta vreme cât pot face ceva, nu sunt încă mort; înseamnă că nu mi-am pierdut pe deplin viața. Însă în cazul acestei expresii nu avem de-a face cu caracterul absurd al unei porunci imposibil de îndeplinit. Este vorba de o comunicare reală, o descriere a ceva ce li se întâmplă unora – la fel ca ploaia sau ca adierea vântului. Este pur și simplu transpunerea în cuvinte a revelației universale că omul nu este viu cu adevărat până când nu s-a pierdut pe sine, până când nu și-a descleștat strânsoarea cu care în mod obișnuit se agață de propria viață, de bunuri, de reputație și de poziția socială. Este acel adevăr ireductibil conținut în ideea de inspirație monahală a „sfintei simplități”, acel mod de viață care nu implică nici o constrângere, în care nu ai ce să pierzi pentru că ai renunțat la tot, în care trăiești un sentiment extraordinar de libertate ce este exprimat poetic prin asemănarea cu păsările purtate de vânt sau cu norii ce plutesc pe cerul nesfârșit. Este acel mod de viață pe care Sfântul Pavel îl descria ca fiind „sărăcia care pe mulți îi face bogați, întrucât deși nu au nimic, posedă totul.”
nu poate fi trăită. Și asta întrucât atâta vreme cât pot face ceva, nu sunt încă mort; înseamnă că nu mi-am pierdut pe deplin viața. Însă în cazul acestei expresii nu avem de-a face cu caracterul absurd al unei porunci imposibil de îndeplinit. Este vorba de o comunicare reală, o descriere a ceva ce li se întâmplă unora – la fel ca ploaia sau ca adierea vântului. Este pur și simplu transpunerea în cuvinte a revelației universale că omul nu este viu cu adevărat până când nu s-a pierdut pe sine, până când nu și-a descleștat strânsoarea cu care în mod obișnuit se agață de propria viață, de bunuri, de reputație și de poziția socială. Este acel adevăr ireductibil conținut în ideea de inspirație monahală a „sfintei simplități”, acel mod de viață care nu implică nici o constrângere, în care nu ai ce să pierzi pentru că ai renunțat la tot, în care trăiești un sentiment extraordinar de libertate ce este exprimat poetic prin asemănarea cu păsările purtate de vânt sau cu norii ce plutesc pe cerul nesfârșit. Este acel mod de viață pe care Sfântul Pavel îl descria ca fiind „sărăcia care pe mulți îi face bogați, întrucât deși nu au nimic, posedă totul.”