A review by epictetsocrate
The Ambassadors by Henry James

3.0

Într-o superbă zi de mai a anului 1868, un bărbat cu o înfăţişare aleasă stătea răsturnat în voie pe enormul divan circular care, pe vremea aceea, ocupa mijlocul Salonului Carré din muzeul Luvru. Mai apoi, spre marele regret al tuturor iubitorilor de artă ceva mai slabi de glezne, otomana aceasta largă şi primitoare a fost îndepărtată; însă acum vizitatorul nostru pusese netulburat stăpânire pe locul cel mai comod de pe ea şi, cu capul lăsat pe spate şi cu picioarele întinse, bucurându-se din plin de această plăcută poziţie, se uita cu atenţie la frumoasa Madonă, cea născută din lună, a lui Murillo. Îşi scosese pălăria şi-şi aruncase alături micul ghid roşu şi binoclul. Ziua era călduroasă. Înfierbântat după mersul pe jos, îşi trecea mereu batista, cu o vagă sfârşeală, peste frunte. Şi totuşi, în mod evident, nu era el omul căruia oboseala să-i spună mare lucru: înalt, suplu şi muşchiulos, sugera o rezistenţă naturală ieşită din comun. Oricum, încercările din această zi fuseseră de un tip neobişnuit. Depusese adesea mari eforturi fizice care-l surmenaseră mai puţin decât liniştita hoinăreală prin Luvru. Căutase toate tablourile marcate cu asterisc în paginile acelea formidabile, tipărite mărunt, din Bädeker-ul său. Stătuse cu atenţia încordată şi-i ardeau ochii. Se aşezase pe otomană cu o durere de cap estetică, în plus, nu se uitase numai la toate tablourile, ci şi la toate copiile care prindeau formă acolo pe loc, împrejurul originalelor, în mâinile acelor nenumărate femei tinere cu şorţuri lungi, urcate pe scaune înalte, care se dedică în Franţa reproducerii capodoperelor. Iar dacă e să spunem adevărul, nu de puţine ori i se întâmplase să admire mult mai mult copia decât originalul. Şi totuşi fizionomia lui arăta îndeajuns că era vorba despre un om capabil şi ascuţit la minte; într-adevăr, stătuse adesea treaz toată noaptea, aplecat deasupra unui maldăr de facturi cu socoteli spinoase, până la cântatul cocoşilor de dimineaţă fără să caşte măcar o singură dată. Însă Rafael şi Tiţian şi Rubens reprezentau un nou gen de aritmetică şi, pentru prima oară în viaţă, îl făceau să se minuneze singur de propriile-i confuzii.
Un observator cu un ochi cât de cât format pentru tipurile locale n-ar fi întâmpinat nici o dificultate în a ghici ţinutul de baştină al acestui amator de artă candid şi, pe drept cuvânt, un astfel de observator ar fi putut face o ironică remarcă asupra perfecţiunii aproape ideale cu care individul întruchipa modelul naţiei. Gentlemanul de pe divan era americanul superlativ, afirmaţie caracteriologică susţinută parţial şi de impresia generală de degajată măreţie a bărbatului din el. Părea să aibă acel gen de sănătate şi forţă care, fiind bine conservate, impresionează în cel mai înalt grad – acea strălucire fizică pentru „întreţinerea” căreia posesorul ei nu întreprinde nimic. Dacă acest creştin avea muşchii atât de zdraveni, faptul nu se datora unui program anume. Când trebuia să meargă pe jos până într-un loc îndepărtat, mergea, dar fără conştiinţa că „se antrenează”. Nu avea nici un fel de teorie cu privire la avantajele băilor reci sau la utilitatea exerciţiilor cu greutăţile de gimnastică, nu practica nici canotajul, nici tirul, nici scrima – niciodată nu avusese timp pentru aceste distracţii – şi ignora cu desăvârşire faptul că în anumite forme ale indigestiei se recomandă echitaţia.