Scan barcode
A review by epictetsocrate
Moarte de calibrul 45 by James Hadley Chase, Dan Dumitrescu
3.0
Cred că era aproape unsprezece. Era o dimineaţă însorită de martie şi rulam spre reşedinţa de la „Santa Rosa”, unde eram aşteptat de proprietarul ei, Jay Franklin Cerf.
Când m-a sunat, nu mă aflam în birou, dar Paula Bensinger, care se ocupă de afacerile mele – şi care s-ar fi ocupat la fel de bine şi de mine, dacă n-aş fi deschis ochii la timp – l-a asigurat că voi fi la el peste o oră. Cerf nu dăduse nici cea mai mică explicaţie, în afară de faptul că era vorba de o chestiune urgentă şi confidenţială, dar amănuntul că era proprietarul de la „Santa Rosa” îi fusese suficient Paulei. Îţi trebuie bănet, nu glumă, pentru a-ţi permite o proprietate ca aia, iar banii au audt întotdeauna darul de a o face pe Paula extrem de serviabilă.
Când am ajuns la birou, deja răscolise peste tot pentru a obţine informaţii despre Cerf şi, în timp ce-mi aranjam ţinuta, îmi povesti tot ce aflase despre el din colecţia noastră de tăieturi din ziare, referitoare la personalităţile din Ocean City. Cerf era preşedintele lui „Red Star”, o imensă societate de transporturi şi navigaţie, care acoperă coasta Pacificului. Era văduv de doi ani (soţia sa murise într-un accident de maşină) şi viaţa sa particulară era aproape la fel de agitată ca şi a mumiilor de la muzeul de etnografie. Se căsătorise recent cu un manechin şi, după cum bănuia Paula, cam ăsta ar fi fost motivul pentru care voia să mă vadă. Când un bărbat ca el, în vârstă şi bogat, se îndrăgosteşte de un manechin, îmi explică Paula cu cinismul ei obişnuit, şi este şi suficient de nătărău să o ia de nevastă, atunci cu siguranţă că este încornorat.
Iar în cazul în care nu nevastă-sa i-ar provoca neplăceri – Paula are întotdeauna pregătită o teorie de rezervă – atunci probabil că era vorba despre fiica sa, Nathalie, o puştoaică de douăzeci de ani, infirmă în urma accidentului în care îi murise mama, şi care îşi făcea duşmani cu uşurinţa cu care taică-său câştiga dolarii.
Când m-a sunat, nu mă aflam în birou, dar Paula Bensinger, care se ocupă de afacerile mele – şi care s-ar fi ocupat la fel de bine şi de mine, dacă n-aş fi deschis ochii la timp – l-a asigurat că voi fi la el peste o oră. Cerf nu dăduse nici cea mai mică explicaţie, în afară de faptul că era vorba de o chestiune urgentă şi confidenţială, dar amănuntul că era proprietarul de la „Santa Rosa” îi fusese suficient Paulei. Îţi trebuie bănet, nu glumă, pentru a-ţi permite o proprietate ca aia, iar banii au audt întotdeauna darul de a o face pe Paula extrem de serviabilă.
Când am ajuns la birou, deja răscolise peste tot pentru a obţine informaţii despre Cerf şi, în timp ce-mi aranjam ţinuta, îmi povesti tot ce aflase despre el din colecţia noastră de tăieturi din ziare, referitoare la personalităţile din Ocean City. Cerf era preşedintele lui „Red Star”, o imensă societate de transporturi şi navigaţie, care acoperă coasta Pacificului. Era văduv de doi ani (soţia sa murise într-un accident de maşină) şi viaţa sa particulară era aproape la fel de agitată ca şi a mumiilor de la muzeul de etnografie. Se căsătorise recent cu un manechin şi, după cum bănuia Paula, cam ăsta ar fi fost motivul pentru care voia să mă vadă. Când un bărbat ca el, în vârstă şi bogat, se îndrăgosteşte de un manechin, îmi explică Paula cu cinismul ei obişnuit, şi este şi suficient de nătărău să o ia de nevastă, atunci cu siguranţă că este încornorat.
Iar în cazul în care nu nevastă-sa i-ar provoca neplăceri – Paula are întotdeauna pregătită o teorie de rezervă – atunci probabil că era vorba despre fiica sa, Nathalie, o puştoaică de douăzeci de ani, infirmă în urma accidentului în care îi murise mama, şi care îşi făcea duşmani cu uşurinţa cu care taică-său câştiga dolarii.