Scan barcode
A review by epictetsocrate
The Revolt of the Angels by Anatole France
3.0
În umbra bisericii Saint-Sulpice, reşedinţa d’Esparvieu îşi înalţă cele trei etaje austere între o curte înverzită de muşchi şi o grădină micşorată din timp în timp de construcțiile tot mai înalte, tot mai apropiate, şi în care doi castani îşi mai înalţă creştetele ofilite. Aici a trăit, între 1825 şi 1857, marele bărbat al familiei, Alexandre Bussart d’Esparvieu, vice-preşedinte al Consiliului de Stat sub guvernul din Iulie, membru al Academiei de Ştiinţe morale şi politice, autor al Eseului asupra instituţiilor civile şi religioase ale popoarelor, în trei volume in-octavo, lucrare din păcate neterminată.
Acest eminent teoretician al monarhiei liberale lăsă drept moştenitor al sângelui, averii şi gloriei sale pe Fulgence-Adolphe Bussart d’Esparvieu, care fu senator sub al doilea Imperiu, îşi mări substanţial patrimoniul cumpărând terenuri pe care avea să treacă Bulevardul împărătesei şi pronunţă un discurs remarcabil în favoarea puterii vremelnice a papilor.
Fulgence avu trei fii. Cel mare, Marc-Alexandre, intrat în armată, făcu acolo o splendidă carieră: se pricepea să vorbească. Al doilea, Gaétan, cum nu dovedise nicio aptitudine deosebită, trăia mai mult la ţară, vâna, creştea cai, făcea muzică şi pictură. Al treilea, René, menit din copilărie magistraturii, îşi dădu demisia din funcţia de substitut pentru a nu contribui la aplicarea decretelor Ferry asupra congregaţiilor; şi mai târziu, văzând că sub preşedinţia domnului Fallieres revin zilele lui Decius şi Diocleţian, îşi puse ştiinţa şi zelul în slujba Bisericii persecutate.
Din vremea Concordatului de la 1801 şi până în ultimii ani ai celui de-al doilea Imperiu, toţi membrii familiei d’Esparvieu merseră regulat la liturghie, pentru a da exemplu. În sinea lor sceptici, considerau religia drept un mjiloc de guvernare. Domnii Marc şi René, primii din stirpea lor, vădiră semnele unei devoţiuni sincere. Generalul, pe când mai era colonel, îşi pusese regimentul sub patronajul Sfintei Inimi şi practica religia cu o fervoare care sărea în ochi chiar şi pentru un militar, deşi se ştie că pietatea, fiică a Cerului, a ales ca loc preferat pe pământ inima generalilor celei de a treia Republici. Credinţa îşi are însă vicisitudinile ei. Sub vechiul regim, poporul era credincios; nobilimea deloc, nici burghezia învăţată. Sub primul Imperiu, armata se dovedise, de sus până jos, ireverenţioasă la culme. Astăzi, poporul nu crede în nimic. Burghezia vrea să creadă, şi reuşeşte uneori, aşa cum reuşiră domnii Marc şi René d’Esparvieu. În schimb, domnul Gaétan, fratele lor, gentilom de ţară, nu izbuti defel; era agnostic, după cum se spune în societate pentru a nu folosi odiosul termen de liber cugetător. Şi se şi declara agnostic, în ciuda bunei-cuviinţe care pretinde ca aşa ceva să se treacă sub tăcere. Există în secolul în care ne aflăm atâtea feluri de a crede şi de a nu crede, încât istoricii viitorului greu se vor putea descurca. Noi înşine însă ne descurcăm mai bine în ce priveşte situaţia religiilor pe timpul lui Symmaque şi Ambrozie?
Acest eminent teoretician al monarhiei liberale lăsă drept moştenitor al sângelui, averii şi gloriei sale pe Fulgence-Adolphe Bussart d’Esparvieu, care fu senator sub al doilea Imperiu, îşi mări substanţial patrimoniul cumpărând terenuri pe care avea să treacă Bulevardul împărătesei şi pronunţă un discurs remarcabil în favoarea puterii vremelnice a papilor.
Fulgence avu trei fii. Cel mare, Marc-Alexandre, intrat în armată, făcu acolo o splendidă carieră: se pricepea să vorbească. Al doilea, Gaétan, cum nu dovedise nicio aptitudine deosebită, trăia mai mult la ţară, vâna, creştea cai, făcea muzică şi pictură. Al treilea, René, menit din copilărie magistraturii, îşi dădu demisia din funcţia de substitut pentru a nu contribui la aplicarea decretelor Ferry asupra congregaţiilor; şi mai târziu, văzând că sub preşedinţia domnului Fallieres revin zilele lui Decius şi Diocleţian, îşi puse ştiinţa şi zelul în slujba Bisericii persecutate.
Din vremea Concordatului de la 1801 şi până în ultimii ani ai celui de-al doilea Imperiu, toţi membrii familiei d’Esparvieu merseră regulat la liturghie, pentru a da exemplu. În sinea lor sceptici, considerau religia drept un mjiloc de guvernare. Domnii Marc şi René, primii din stirpea lor, vădiră semnele unei devoţiuni sincere. Generalul, pe când mai era colonel, îşi pusese regimentul sub patronajul Sfintei Inimi şi practica religia cu o fervoare care sărea în ochi chiar şi pentru un militar, deşi se ştie că pietatea, fiică a Cerului, a ales ca loc preferat pe pământ inima generalilor celei de a treia Republici. Credinţa îşi are însă vicisitudinile ei. Sub vechiul regim, poporul era credincios; nobilimea deloc, nici burghezia învăţată. Sub primul Imperiu, armata se dovedise, de sus până jos, ireverenţioasă la culme. Astăzi, poporul nu crede în nimic. Burghezia vrea să creadă, şi reuşeşte uneori, aşa cum reuşiră domnii Marc şi René d’Esparvieu. În schimb, domnul Gaétan, fratele lor, gentilom de ţară, nu izbuti defel; era agnostic, după cum se spune în societate pentru a nu folosi odiosul termen de liber cugetător. Şi se şi declara agnostic, în ciuda bunei-cuviinţe care pretinde ca aşa ceva să se treacă sub tăcere. Există în secolul în care ne aflăm atâtea feluri de a crede şi de a nu crede, încât istoricii viitorului greu se vor putea descurca. Noi înşine însă ne descurcăm mai bine în ce priveşte situaţia religiilor pe timpul lui Symmaque şi Ambrozie?