Scan barcode
A review by epictetsocrate
Pantofi italienesti by Henning Mankell
3.0
Întotdeauna mă simt mai singur când este frig.
Frigul de dincolo de fereastră îmi aminteşte de frigul izvorât din propriul trup. Sunt atacat din două direcţii, însă mă încăpăţânez să rezist. Acesta este motivul pentru care fac o gaură în gheaţă în fiecare dimineaţă. Dacă ar sta cineva cu un telescop pe gheaţa din golful încremenit şi ar vedea ce fac, s-ar gândi că sunt nebun şi că sunt pe cale de a-mi pregăti propria moarte. Un bărbat gol puşcă în frigul ce-ţi taie respiraţia, cu un topor în mână, făcând o gaură în gheaţă?
Bănuiesc, de fapt mai degrabă sper, că va apărea la un moment dat cineva acolo, afară, într-una dintre zilele astea, o umbră întunecată pe fondul acela în întregime alb – cineva care să mă vadă şi să se întrebe dacă va reuşi să mă oprească înainte să fie prea târziu. Însă nu-i nevoie să mă oprească, fiindcă nu am nici o intenţie să mă sinucid.
Într-o perioadă anterioară a vieţii mele, furia şi disperarea erau uneori atât de copleşitoare din pricina marii nenorociri ce mi se întâmplase, încât chiar m-am gândit să-mi pun capăt zilelor. Însă, în realitate, n-am încercat niciodată s-o fac. Laşitatea mi-a fost un companion fidel şi constant de-a lungul vieţii. Ca şi acum, şi-atunci mă gândeam că a fi în viaţă însemna că nu trebuie niciodată să slăbeşti strânsoarea şi să-ţi dai drumul. Viaţa este ca o cracă fragilă, deasupra unei prăpăstii. Stau atârnat de ea atâta timp cât am putere. În cele din urmă voi cădea, ca toată lumea, şi nu ştiu ce-o să mă aştepte. Oare e cineva acolo jos să mă prindă? Sau n-o să fie nimic, în afară de un hău nemilos şi rece, care să se năpustească rapid spre mine?
Gheaţa este aici, şi nu pentru scurt timp.
Anul acesta, la începutul noului mileniu, avem o iarnă grea. Azi-dimineaţă, când m-am trezit în întunericul specific lunii decembrie, am crezut că aud gheaţa cântând. Nu ştiu de unde am rămas cu ideea că gheaţa poate cânta. Probabil că bunicul meu, care s-a născut aici, pe această insuliţă, mi-a pomenit despre asta când eram mic.
Frigul de dincolo de fereastră îmi aminteşte de frigul izvorât din propriul trup. Sunt atacat din două direcţii, însă mă încăpăţânez să rezist. Acesta este motivul pentru care fac o gaură în gheaţă în fiecare dimineaţă. Dacă ar sta cineva cu un telescop pe gheaţa din golful încremenit şi ar vedea ce fac, s-ar gândi că sunt nebun şi că sunt pe cale de a-mi pregăti propria moarte. Un bărbat gol puşcă în frigul ce-ţi taie respiraţia, cu un topor în mână, făcând o gaură în gheaţă?
Bănuiesc, de fapt mai degrabă sper, că va apărea la un moment dat cineva acolo, afară, într-una dintre zilele astea, o umbră întunecată pe fondul acela în întregime alb – cineva care să mă vadă şi să se întrebe dacă va reuşi să mă oprească înainte să fie prea târziu. Însă nu-i nevoie să mă oprească, fiindcă nu am nici o intenţie să mă sinucid.
Într-o perioadă anterioară a vieţii mele, furia şi disperarea erau uneori atât de copleşitoare din pricina marii nenorociri ce mi se întâmplase, încât chiar m-am gândit să-mi pun capăt zilelor. Însă, în realitate, n-am încercat niciodată s-o fac. Laşitatea mi-a fost un companion fidel şi constant de-a lungul vieţii. Ca şi acum, şi-atunci mă gândeam că a fi în viaţă însemna că nu trebuie niciodată să slăbeşti strânsoarea şi să-ţi dai drumul. Viaţa este ca o cracă fragilă, deasupra unei prăpăstii. Stau atârnat de ea atâta timp cât am putere. În cele din urmă voi cădea, ca toată lumea, şi nu ştiu ce-o să mă aştepte. Oare e cineva acolo jos să mă prindă? Sau n-o să fie nimic, în afară de un hău nemilos şi rece, care să se năpustească rapid spre mine?
Gheaţa este aici, şi nu pentru scurt timp.
Anul acesta, la începutul noului mileniu, avem o iarnă grea. Azi-dimineaţă, când m-am trezit în întunericul specific lunii decembrie, am crezut că aud gheaţa cântând. Nu ştiu de unde am rămas cu ideea că gheaţa poate cânta. Probabil că bunicul meu, care s-a născut aici, pe această insuliţă, mi-a pomenit despre asta când eram mic.