epictetsocrate 's review for:

Oameni sărmani by Fyodor Dostoevsky

4.0

---

Dostoievski rătăcea în labirintul metafizic al ideii de nemurire, al negării raţiunii şi al proclamării religiei drept unica şi suprema autoritate asupra conştiinţei omului. În lumina complexităţii acestei puternice personalităţi artistice trebuie studiată creaţia lui care, de la primul roman, „Oameni sărmani” şi până la ultimul, „Fraţii Karamazov”, înregistrează o linie sinuoasă, de la realismul cel mai consecvent spre un psihologism de factură mistică. În căutarea soluţiilor la problemele nodale ale epocii lui frământate, prins în contradicţiile stridente ale capitalismului, Dosloievski nu s-a menţinut integral şi până la capăt pe poziţiile realismului critic, iniţiat de marii săi predecesori: Puşkin, Lermontov şi Gogol. El a părăsit drumul deschis de contemporanii săi, democraţii revoluţionari: Bielinski, Gherţen, Dobroliubov, Cemâşevski, Nekrasov şi Saltâkov, Şcedrin şi s-a făcut, mai cu seamă spre sfârşitul vieţii, exponentul acelei intelectualităţi mic burgheze dezorientate ideologic, care sub apăsarea regimului auiocrat poliţienesc adoptase atitudinea de supunere şi smerenie creştinească. De la marea lui iubire de oameni, de la apărarea demnităţii umane călcate în picioare, de la ideia dreptăţii şi a libertăţii sociale, Dostoievski a lunecat spre teza fatalistă a neputinţei omului, pe care a proclamat-o în deviza: „Smereşte-te, omule mândru!” Această atitudine de resemnare, de negare a luptei, se află la extrema opusă principiului enunţat de marele umanist al erei socialiste – Maxim Gorki: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!”