Scan barcode
A review by epictetsocrate
Excursie la Tindari by Andrea Camilleri
3.0
„Îi vom spânzura pe duşmanii poporului cu propriile lor cravate!”
„Băncile sunt bune doar ca să fie jefuite!”
Carlo Militello, supranumit Carlo Ciocanul – în primul rând pentru atitudinea sa suverană, de lider suprem, iar în al doilea rând pentru că, asupra adversarilor, vorbele sale cădeau ca nişte lovituri de ciocan, iar scatoalcele ca nişte lovituri de baros. Cel mai intransigent, cel mai inflexibil, atât de radical încât însuşi Ho Şi Min – atât de mult invocat pe atunci de demonstranţi – părea un social-democrat reformist. Îi obliga pe toţi să nu fumeze ţigări, ca să nu contribuie la îmbogăţirea Monopolului Statului; în schimb, joint-uri şi iarbă la discreţie, de voie. Susţinea că tovarăşul Stalin acţionase bine o singură dată în viaţă: atunci când devalizase băncile ca să finanţeze partidul. „Stat” era un cuvânt care le înfierbânta tuturor capetele, îi înfuria mai rău ca pe taurii zădărâţi cu basmale roşii. Din perioada acelor ani, Montalbano îşi amintea mai ales o poezie a lui Pasolini care lua apărarea poliţiştilor trimişi să le ţină piept studenţilor în Valle Giulia, la Roma. Toţi tovarăşii săi scuipaseră scârbiţi peste acele versuri, în vreme ce el încercase să le găsească o justificare: „Totuşi, e o poezie frumoasă” – spusese. De nu l-ar fi ţinut ceilalţi, Carlo Ciocanul i-ar fi fărâmat obrazul cu una dintre scatoalcele lui nimicitoare.
„Băncile sunt bune doar ca să fie jefuite!”
Carlo Militello, supranumit Carlo Ciocanul – în primul rând pentru atitudinea sa suverană, de lider suprem, iar în al doilea rând pentru că, asupra adversarilor, vorbele sale cădeau ca nişte lovituri de ciocan, iar scatoalcele ca nişte lovituri de baros. Cel mai intransigent, cel mai inflexibil, atât de radical încât însuşi Ho Şi Min – atât de mult invocat pe atunci de demonstranţi – părea un social-democrat reformist. Îi obliga pe toţi să nu fumeze ţigări, ca să nu contribuie la îmbogăţirea Monopolului Statului; în schimb, joint-uri şi iarbă la discreţie, de voie. Susţinea că tovarăşul Stalin acţionase bine o singură dată în viaţă: atunci când devalizase băncile ca să finanţeze partidul. „Stat” era un cuvânt care le înfierbânta tuturor capetele, îi înfuria mai rău ca pe taurii zădărâţi cu basmale roşii. Din perioada acelor ani, Montalbano îşi amintea mai ales o poezie a lui Pasolini care lua apărarea poliţiştilor trimişi să le ţină piept studenţilor în Valle Giulia, la Roma. Toţi tovarăşii săi scuipaseră scârbiţi peste acele versuri, în vreme ce el încercase să le găsească o justificare: „Totuşi, e o poezie frumoasă” – spusese. De nu l-ar fi ţinut ceilalţi, Carlo Ciocanul i-ar fi fărâmat obrazul cu una dintre scatoalcele lui nimicitoare.