Scan barcode
A review by iulia_marc
Puterea by Naomi Alderman
3.0
E ciudat să citești despre o „lume inversată” și să-ți dai seama - destul de repejor - că citești fix despre lumea în care trăim. Ideea că poate nu genul în sine - masculin ori feminin, ci separarea, distanțarea și setea pentru putere sunt cele care generează violență și discriminare mi s-a părut curajoasă acum, într-o societate în care feminismul e tot mai prost înțeles, ba de unii, ba de altele.
„Puterea” e distopie, ca la carte - și ne propune un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă într-o bună zi femeile ar căpăta un avantaj biologic, o putere „electrizantă”, care le-ar permite dominația fizică, implicit socială asupra bărbaților? Iar răspunsul autoarei e brutal: lumea ar fi cam cum este (sau era până) acum, doar cu rolurile inversate. Strict din această perspectivă, ai senzația că citești o carte bine încadrată în curentul feminist: citind unele secvențe din roman te șochează violența interacțiunilor. Fiind inițiate de femei, unele acte par de-o cruzime ireală, în timp ce aceleași acte, în lumea reală, făcute de bărbați, nu ne miră la fel. Timpul normalizează orice. Totuși, „Puterea” nu-i un roman feminist, din punctul meu de vedere. Și cred că acesta e meritul autoarei. Imaginând această lume în care rolurile se inversează, a reușit să tragă un semnal de alarmă. Frustrările unei vieți trăite în inferioritate pot duce adesea la săvârșirea altor abuzuri. Având „puterea”, femeile ajung la rândul lor tiranice, violente, insensibile la suferințele celuilalt gen. Cu alte cuvinte, nu-i vorba de gen, ci de putere și de cum alegem să o gestionăm. Titlul e cât se poate de clar :)
Mi-a rămas încă vie dezbaterea de la clubul de lectură și încă nu știu cui aș „recomanda cu încredere” cartea. Poate oamenilor echilibrați și cumpătați (?). Nu știu. Doamna Rodica avea dreptate când spunea că impactul cărții poate varia foarte mult și mesajul poate fi interpretat în numeroase feluri. Anumite persoane, adeptele unui feminism mai pătimaș, să zicem, ar putea simți răsturnarea aceasta de situație ca pe ceva dezirabil, o mult așteptată „răzbunare”, în timp ce anumite persoane, unii mai speriați, care se simt amenințați de emanciparea femeii, ar percepe întâmplările din roman ca pe-o confirmare a propriilor temeri sau prejudecăți.
Totuși, întrebările pe care le ridică și conversațiile pe care le poate genera mi se par suficient de importante încât să… nu-mi chiar pese de extremele astea. Fiecare e responsabil de ce pricepe sau alege să priceapă. Sunt discuții pe care oricum trebuie să le avem ca societate și cartea e valoroasă din acest punct de vedere.
Altfel, asemănarea cu mai faimosul roman „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood - în tonul scriiturii, în atmosfera și cadrul distopic, chiar și în detașarea și răceala în raport cu personajele… nu este neapărat pe gustul meu; nu-mi displace - dar cum spuneam, cred că altul e meritul autoarei Naomi Alderman, dincolo de faptul că a fost influențată și îndrumată de Margaret Atwood. Aș îndrăzni chiar să afirm că am trecut cu vederea bucăți din „Puterea” care nu-mi sunau deloc bine din punct de vedere literar (romanul se simte slăbuț ca stil pe alocuri) tocmai pentru că ideile și tabloul de ansamblu mi se par relevante, iar mesajul e… puternic. :)
„Puterea” e distopie, ca la carte - și ne propune un exercițiu de imaginație: cum ar fi dacă într-o bună zi femeile ar căpăta un avantaj biologic, o putere „electrizantă”, care le-ar permite dominația fizică, implicit socială asupra bărbaților? Iar răspunsul autoarei e brutal: lumea ar fi cam cum este (sau era până) acum, doar cu rolurile inversate. Strict din această perspectivă, ai senzația că citești o carte bine încadrată în curentul feminist: citind unele secvențe din roman te șochează violența interacțiunilor. Fiind inițiate de femei, unele acte par de-o cruzime ireală, în timp ce aceleași acte, în lumea reală, făcute de bărbați, nu ne miră la fel. Timpul normalizează orice. Totuși, „Puterea” nu-i un roman feminist, din punctul meu de vedere. Și cred că acesta e meritul autoarei. Imaginând această lume în care rolurile se inversează, a reușit să tragă un semnal de alarmă. Frustrările unei vieți trăite în inferioritate pot duce adesea la săvârșirea altor abuzuri. Având „puterea”, femeile ajung la rândul lor tiranice, violente, insensibile la suferințele celuilalt gen. Cu alte cuvinte, nu-i vorba de gen, ci de putere și de cum alegem să o gestionăm. Titlul e cât se poate de clar :)
Mi-a rămas încă vie dezbaterea de la clubul de lectură și încă nu știu cui aș „recomanda cu încredere” cartea. Poate oamenilor echilibrați și cumpătați (?). Nu știu. Doamna Rodica avea dreptate când spunea că impactul cărții poate varia foarte mult și mesajul poate fi interpretat în numeroase feluri. Anumite persoane, adeptele unui feminism mai pătimaș, să zicem, ar putea simți răsturnarea aceasta de situație ca pe ceva dezirabil, o mult așteptată „răzbunare”, în timp ce anumite persoane, unii mai speriați, care se simt amenințați de emanciparea femeii, ar percepe întâmplările din roman ca pe-o confirmare a propriilor temeri sau prejudecăți.
Totuși, întrebările pe care le ridică și conversațiile pe care le poate genera mi se par suficient de importante încât să… nu-mi chiar pese de extremele astea. Fiecare e responsabil de ce pricepe sau alege să priceapă. Sunt discuții pe care oricum trebuie să le avem ca societate și cartea e valoroasă din acest punct de vedere.
Altfel, asemănarea cu mai faimosul roman „Povestea slujitoarei” de Margaret Atwood - în tonul scriiturii, în atmosfera și cadrul distopic, chiar și în detașarea și răceala în raport cu personajele… nu este neapărat pe gustul meu; nu-mi displace - dar cum spuneam, cred că altul e meritul autoarei Naomi Alderman, dincolo de faptul că a fost influențată și îndrumată de Margaret Atwood. Aș îndrăzni chiar să afirm că am trecut cu vederea bucăți din „Puterea” care nu-mi sunau deloc bine din punct de vedere literar (romanul se simte slăbuț ca stil pe alocuri) tocmai pentru că ideile și tabloul de ansamblu mi se par relevante, iar mesajul e… puternic. :)