Scan barcode
A review by michelemo
În livadă, rândunicile by Peter Hobbs
5.0
“Ce lucru extraordinar e memoria.”
„Iubirea trebuie împărtășită căci altfel e doar nebunie.”
Cartea este scrisă ca o scrisoare adresată iubirii din tinerețe ori un jurnal “îți voi spune despre ea pentru că vreau să știi pe unde am fost. Mă îndurerează că nu știi nimic despre viața mea.”
Personajul principal este un tînăr de 14 ani care ajunge la închisoare în urma unei încăierări cu tatăl fetei pe care o iubește. Fiind om influent și cu putere (politician), acesta se răzbună într-un mod ridicol și exagerat “fusesem băgat la închisoare nu pentru a fi pedepsit ci pentru a fi uitat. Nu existase niciun proces, niciun dosar sau judecată”. 15 ani l-au costat acest act de furie necontrolat “eram atît de tînăr și neghiob. Îmi este rușine de prostia mea”.
Capitolele legate de anii în care a fost închis descriu ororile din închisorile pakistaneze unde “timpul devine insuportabil”. Mi-a amintit de comunism. Gardienii pedepsesc prin torturi groaznice doar din plictiseală. Condițiile sunt inumane. Deținuții dorm în fecale, în frig și în lanțuri. Apa e murdară, mîncarea puțină și simplă. În aceste condiții omul este pus la încercare: să devină animal sălbatic sau să tragă cu dinții de rațiune și bunătate. Una din formele de rezistență o reprezintă Saba, iubita lui din copilărie de care nu mai știe nimic. Iubirea îi dă o speranță totuși nu durează mult “a venit o vreme cînd doar amintirea ta nu mai putea să mă salveze”.
Spre final, gîndul că iubirea lui este imposibil de împărtășit îl copleșește “tînjesc în fiecare zi după ceva ce nu voi avea niciodată și învăț să trăiesc cu acest dor. Nu e mai bine așa decît să uităm? Să ne înfruntăm regretele așa cum sunt, să le cunoaștem măsura, să știm valoarea a ceea ce am pierdut?”. Au trecut mulți ani. E o străină acum. Poate s-a măritat, poate are copii, poate e fericită. De ce să-i fure bucuria?
Ultimele pagini sunt o dorință arzătoare de a o reîntîlni pe Saba și de a-i înmîna manuscrisul cu tot ce a scris despre viața sa care acum a ajuns la 29 de rîndunici. Bucata de viață care i-a despărțit și despre care ea nu știe nimic este mărturia unui om care a pierdut totul “atîția ani... mi s-a luat totul. Sănătatea și familia. Acum sunt o jumătate de om, o umbră. Plăcerile m-au părăsit”.
“-Am fost poet.
-Și acum ești la pensie?
-Acum nu mai am poezii de scris.” Cînd rămîne omul fără poezii de scris? Poate cînd simte că nu mai sunt cititori pentru el.
„Iubirea trebuie împărtășită căci altfel e doar nebunie.”
Cartea este scrisă ca o scrisoare adresată iubirii din tinerețe ori un jurnal “îți voi spune despre ea pentru că vreau să știi pe unde am fost. Mă îndurerează că nu știi nimic despre viața mea.”
Personajul principal este un tînăr de 14 ani care ajunge la închisoare în urma unei încăierări cu tatăl fetei pe care o iubește. Fiind om influent și cu putere (politician), acesta se răzbună într-un mod ridicol și exagerat “fusesem băgat la închisoare nu pentru a fi pedepsit ci pentru a fi uitat. Nu existase niciun proces, niciun dosar sau judecată”. 15 ani l-au costat acest act de furie necontrolat “eram atît de tînăr și neghiob. Îmi este rușine de prostia mea”.
Capitolele legate de anii în care a fost închis descriu ororile din închisorile pakistaneze unde “timpul devine insuportabil”. Mi-a amintit de comunism. Gardienii pedepsesc prin torturi groaznice doar din plictiseală. Condițiile sunt inumane. Deținuții dorm în fecale, în frig și în lanțuri. Apa e murdară, mîncarea puțină și simplă. În aceste condiții omul este pus la încercare: să devină animal sălbatic sau să tragă cu dinții de rațiune și bunătate. Una din formele de rezistență o reprezintă Saba, iubita lui din copilărie de care nu mai știe nimic. Iubirea îi dă o speranță totuși nu durează mult “a venit o vreme cînd doar amintirea ta nu mai putea să mă salveze”.
Spre final, gîndul că iubirea lui este imposibil de împărtășit îl copleșește “tînjesc în fiecare zi după ceva ce nu voi avea niciodată și învăț să trăiesc cu acest dor. Nu e mai bine așa decît să uităm? Să ne înfruntăm regretele așa cum sunt, să le cunoaștem măsura, să știm valoarea a ceea ce am pierdut?”. Au trecut mulți ani. E o străină acum. Poate s-a măritat, poate are copii, poate e fericită. De ce să-i fure bucuria?
Ultimele pagini sunt o dorință arzătoare de a o reîntîlni pe Saba și de a-i înmîna manuscrisul cu tot ce a scris despre viața sa care acum a ajuns la 29 de rîndunici. Bucata de viață care i-a despărțit și despre care ea nu știe nimic este mărturia unui om care a pierdut totul “atîția ani... mi s-a luat totul. Sănătatea și familia. Acum sunt o jumătate de om, o umbră. Plăcerile m-au părăsit”.
“-Am fost poet.
-Și acum ești la pensie?
-Acum nu mai am poezii de scris.” Cînd rămîne omul fără poezii de scris? Poate cînd simte că nu mai sunt cititori pentru el.