A review by epictetsocrate
Iscoditorii: un an de cugetări, băutură, tristețe și lecturi by Raluca Miheșan, Anne Gisleson, Adina Cobuz

3.0

Prietenul nostru Chris avusese ideea întâlnirilor clubului de lectură în decembrie. [...] Momentul părea potrivit şi pentru mine. Tata avea leucemie de doi ani şi îi era din ce în ce mai rău. Din cauza bolii, trebuia să meargă des la spital. Parcometrele, holurile reci şi conversaţiile cu un tată veşnic ţâfnos, frica paralizantă care mă‑ncerca în lift coborând din secţia de oncologie, oamenii în halate care doar îşi făceau treaba. Mic dejunuri săptămânale cu mama, care avea nevoie s‑o asculte cineva. Copiii noştri creşteau şi nevoile lor deveneau tot mai complicate. M‑am văzut prinsă în vârtejul neaşteptat al vârstei mijlocii: mă străduiam să ţin echilibrul între tinereţe şi îmbătrânire, în corpul meu, în mintea mea, în familia mea. Dar, fireşte, nici pomeneală de vreun echilibru, doar o luptă surdă, zi de zi, aproape fără excepţie. În plus, o mare parte din viaţa mea de adult a fost marcată de crize. O ţineam din lac în puţ. Pe la douăzeci şi ceva de ani, la scurt timp după ce‑am terminat masteratul şi aveam impresia că păşeam mai realizată sau măcar calificată în viaţă, sora mea mai mică, Rebecca, s‑a sinucis. Un an şi jumătate mai târziu, tocmai când începeam să mă simt iarăşi normal, s‑a sinucis şi geamăna ei identică, Rachel. Am fost opt copii la părinţi. Acum mai rămăseserăm şase, patru fete şi doi băieţi, un sfert dintre urmaşi pieriseră. Să‑ţi pierzi o soră sau un frate, mai ales de tineri, este o lovitură ieşită din comun, e o ruptură în istoria comună şi în ADN care‑ţi schilodeşte identitatea. Vechea ta viaţă s‑a făcut ţăndări, noua ta viaţă capătă contururi incerte, năpădită de ruşine şi durere. Şi încă n‑am spus nimic. Când durerea s‑a mai atenuat şi viaţa şi‑a reluat cursul, am cunoscut un bărbat cumsecade, amuzant, cu preocupări artistice şi chipeş, pe numele lui Brad. Trecuse şi el prin traumele lui. Tovarăşa de viaţă murise cu un an în urmă din cauza unei tumori pe creier, la vârsta de 33 de ani, şi îl lăsase cu un fiu de trei ani. Eram amândoi prieteni vechi cu suferinţa, dar eram hotărâţi să‑i facem faţă şi să ne bucurăm de viaţă. Ne‑am căsătorit chiar în acel an. La scurt timp după întoarcerea din Mexic, din luna de miere, am fost siliţi să ne părăsim casa când uraganul Katrina a distrus o mare parte din oraş. Goniţi din căminul nostru, în stare de şoc, ne‑am construit noua familie pe drum, cu un fel de libertate proprie refugiaţilor şi mânaţi de o iubire impetuoasă. Când am putut să ne întoarcem într‑un final acasă, am fost copleşiţi şi de viaţă, nu doar de distrugere: ne‑am dat seama că în luna de miere din Mexic, undeva în Oaxaca, printre sticlele de mescal savuros, rămăsesem gravidă. În primii cinci ani de după uragan, am funcţionat în regim de supravieţuire, cu doi băieţi de vârste mici, în vreme ce Brad şi cu mine ne implicam în acţiuni civice şi făceam eforturi istovitoare pentru reconstrucţie.