You need to sign in or sign up before continuing.
Take a photo of a barcode or cover
epictetsocrate 's review for:
Ginny Moon
by Benjamin Ludwig
Bebelușul electronic din plastic nu se oprește din plâns.
Părinții mei Adoptivi au zis că seamănă foarte bine cu un copil adevărat, dar nu este. Nu pot să-l fac fericit. Nici măcar atunci când îl legăn. Sau când îi schimb scutecul ori îi dau biberonul cu lapte. Chiar și când îi spun Sst, sst, sst și îl las să-mi sugă degetul, el se uită la mine fără să înțeleagă nimic și urlă, urlă, urlă.
Îl strâng încă o dată în brațe și îmi repet în gând: „Gata, liniștește-te”, „Gata, liniștește-te”. Apoi încerc să fac și eu ce făcea Gloria ori de câte ori aveam o criză de furie: îi pun mâna pe ceafă și încep să mă legăn înainte și înapoi.
— Totul e bine. Totul e bine, rostesc eu.
Mai întâi mai tare, după aceea mai încet, ca și cum aș fredona un cântec, șoptindu-i: „Îmi pare atât de rău”.
Dar el tot nu se potolește.
Îl așez pe patul meu și atunci când începe să plângă și mai tare îmi caut Păpușa Bebeluș – cea adevărată –, chiar dacă știu că nu e aici. Am lăsat-o în apartamentul Gloriei, însă mă îngrijorează foarte tare tocmai pentru că e foarte plângăcioasă, așa că simt nevoia să o caut. E un fel de regulă întipărită în mintea mea. O caut prin sertare, în dulap, scotocesc prin toate locurile în care ar putea fi o Păpușă Bebeluș. Până și în valiza mare, neagră în formă de cutie. O scot de sub pat. O deschid, trăgând fermoarul dintr-un capăt în celălalt. Dar Păpușa mea Bebeluș nu e înăuntru.
Inspir adânc. Trebuie să fac bebelușul să se oprească din plâns. Dacă-l voi pune în valiză și voi așeza în jurul lui destule pături și jucării de pluș, apoi voi împinge valiza din nou sub pat, probabil că nu-l voi mai auzi. Va fi ca și cum aș izola zgomotul undeva departe în creierul meu.
Fiindcă mintea este în cap. Este un loc foarte, foarte întunecat, unde nimeni, în afară de mine, nu poate vedea nimic.
Părinții mei Adoptivi au zis că seamănă foarte bine cu un copil adevărat, dar nu este. Nu pot să-l fac fericit. Nici măcar atunci când îl legăn. Sau când îi schimb scutecul ori îi dau biberonul cu lapte. Chiar și când îi spun Sst, sst, sst și îl las să-mi sugă degetul, el se uită la mine fără să înțeleagă nimic și urlă, urlă, urlă.
Îl strâng încă o dată în brațe și îmi repet în gând: „Gata, liniștește-te”, „Gata, liniștește-te”. Apoi încerc să fac și eu ce făcea Gloria ori de câte ori aveam o criză de furie: îi pun mâna pe ceafă și încep să mă legăn înainte și înapoi.
— Totul e bine. Totul e bine, rostesc eu.
Mai întâi mai tare, după aceea mai încet, ca și cum aș fredona un cântec, șoptindu-i: „Îmi pare atât de rău”.
Dar el tot nu se potolește.
Îl așez pe patul meu și atunci când începe să plângă și mai tare îmi caut Păpușa Bebeluș – cea adevărată –, chiar dacă știu că nu e aici. Am lăsat-o în apartamentul Gloriei, însă mă îngrijorează foarte tare tocmai pentru că e foarte plângăcioasă, așa că simt nevoia să o caut. E un fel de regulă întipărită în mintea mea. O caut prin sertare, în dulap, scotocesc prin toate locurile în care ar putea fi o Păpușă Bebeluș. Până și în valiza mare, neagră în formă de cutie. O scot de sub pat. O deschid, trăgând fermoarul dintr-un capăt în celălalt. Dar Păpușa mea Bebeluș nu e înăuntru.
Inspir adânc. Trebuie să fac bebelușul să se oprească din plâns. Dacă-l voi pune în valiză și voi așeza în jurul lui destule pături și jucării de pluș, apoi voi împinge valiza din nou sub pat, probabil că nu-l voi mai auzi. Va fi ca și cum aș izola zgomotul undeva departe în creierul meu.
Fiindcă mintea este în cap. Este un loc foarte, foarte întunecat, unde nimeni, în afară de mine, nu poate vedea nimic.