Take a photo of a barcode or cover
A review by epictetsocrate
Operatiunea Thunderball by Ian Fleming
3.0
Era una din acele zile în care lui James Bond i se părea că toată viaţa e – cum s-a exprimat cineva – un şir de evenimente neplăcute cu probabilitatea de şase la patru.
Pentru început, să spunem că-i era ruşine cu el – şi foarte rar i se întâmpla asta. Avea o mahmureală de zile mari, din acelea în care te doare capul şi picioarele îţi sunt amorţite. Când tuşea – fumatul excesiv se adăuga băutului excesiv şi dubla efectele mahmurelii – în faţa ochilor îi zburau cercuri negre şi luminoase, ca nişte ameobe într-o baltă. Acel pahar cu care ai depăşit măsura dă semne inconfundabile de avertisment. Ei bine, paharul ultim de whisky cu sifon consumat în seara precedentă în apartamentul de lux din Park Lane nu se deosebise cu nimic de cele zece precedente, dar coborâse în picioare cam fără chef şi lăsase un gust amar şi senzaţia neplăcută de prea mult. Şi, deşi mesajul era recepţionat, Bond acceptase să mai joace un rober. La cinci lire suta de puncte, că doar e ultimul. Acceptase. Şi jucase donele ca un prost. Chiar atunci îşi amintea de dama aia de pică, cu zâmbetul ei stupid de Mona Lisă pe faţa buhăită, damă cu care acoperise un amărât de valet – damă care, cum avea să-i spună supărat partenerul, stătea la un impas cât roata carului. Care damă jucată aşa însemnase deosebirea dintre un mare şlem (contrat şi recontrat la beţie) şi patru sute de puncte pentru axa adversă. Seara de bridge se lăsase pentru el cu o pierdere de o sută de lire. Bani, nu glumă.
Bond mai apăsă o dată cu creionul de oprit sângele pe tăietura de pe bărbie şi se uită cu scârbă la faţa înnegurată şi posacă ce-l privea din oglinda de deasupra chiuvetei. Ce tâmpit a putut fi! Toate astea provin din faptul că nu are ce face. De o lună întreagă se ocupa doar de hârţoage. Îşi scria numele pe tot felul de opise, scria minute tot mai fade cu trecerea săptămânilor şi trântea nervos telefonul când un ofiţer nevinovat din secţie încerca să-i demonstreze nu-ştiu-ce. Apoi secretara lui se îmbolnăvise de gripă şi i se dăduse o nefericită care pe lângă că era cam nesuferită – asta i se mai putea ierta – era şi urâtă. Una din oficiu, care-i spunea „sir” şi-i vorbea de parcă ar fi avut prune în gură. Iar acum era şi luni dimineaţa. Începea altă săptămână. Ploaia de mai lovea în toate ferestrele. Bond înghiţi două pastile de Phensics şi întinse mâna după al doilea tub. Telefonul din dormitor sună, sunetul greu al liniei directe cu cartierul general.
Pentru început, să spunem că-i era ruşine cu el – şi foarte rar i se întâmpla asta. Avea o mahmureală de zile mari, din acelea în care te doare capul şi picioarele îţi sunt amorţite. Când tuşea – fumatul excesiv se adăuga băutului excesiv şi dubla efectele mahmurelii – în faţa ochilor îi zburau cercuri negre şi luminoase, ca nişte ameobe într-o baltă. Acel pahar cu care ai depăşit măsura dă semne inconfundabile de avertisment. Ei bine, paharul ultim de whisky cu sifon consumat în seara precedentă în apartamentul de lux din Park Lane nu se deosebise cu nimic de cele zece precedente, dar coborâse în picioare cam fără chef şi lăsase un gust amar şi senzaţia neplăcută de prea mult. Şi, deşi mesajul era recepţionat, Bond acceptase să mai joace un rober. La cinci lire suta de puncte, că doar e ultimul. Acceptase. Şi jucase donele ca un prost. Chiar atunci îşi amintea de dama aia de pică, cu zâmbetul ei stupid de Mona Lisă pe faţa buhăită, damă cu care acoperise un amărât de valet – damă care, cum avea să-i spună supărat partenerul, stătea la un impas cât roata carului. Care damă jucată aşa însemnase deosebirea dintre un mare şlem (contrat şi recontrat la beţie) şi patru sute de puncte pentru axa adversă. Seara de bridge se lăsase pentru el cu o pierdere de o sută de lire. Bani, nu glumă.
Bond mai apăsă o dată cu creionul de oprit sângele pe tăietura de pe bărbie şi se uită cu scârbă la faţa înnegurată şi posacă ce-l privea din oglinda de deasupra chiuvetei. Ce tâmpit a putut fi! Toate astea provin din faptul că nu are ce face. De o lună întreagă se ocupa doar de hârţoage. Îşi scria numele pe tot felul de opise, scria minute tot mai fade cu trecerea săptămânilor şi trântea nervos telefonul când un ofiţer nevinovat din secţie încerca să-i demonstreze nu-ştiu-ce. Apoi secretara lui se îmbolnăvise de gripă şi i se dăduse o nefericită care pe lângă că era cam nesuferită – asta i se mai putea ierta – era şi urâtă. Una din oficiu, care-i spunea „sir” şi-i vorbea de parcă ar fi avut prune în gură. Iar acum era şi luni dimineaţa. Începea altă săptămână. Ploaia de mai lovea în toate ferestrele. Bond înghiţi două pastile de Phensics şi întinse mâna după al doilea tub. Telefonul din dormitor sună, sunetul greu al liniei directe cu cartierul general.