Scan barcode
A review by epictetsocrate
Beneath the Bleeding by Val McDermid
3.0
Fazele lunii au un efect inexplicabil, însă de necontestat, asupra bolnavilor psihic. Întrebaţi orice asistentă de psihiatrie. Pentru ele, este un adevăr universal valabil. Nici una nu se oferă să rămână peste program în perioada din preajma lunii pline, decât dacă sunt absolut disperate. Este, totodată, un adevăr care îi nelinişteşte pe savanţii behaviorişti; nu este ceva ce poate fi pus pe seama unei copilării pline de abuzuri sau a unei incapacităţi de a întreţine relaţii sociale. Este un ritm extern pe care nici un tratament nu îl poate ţine sub control. Atrage mareele şi îi aruncă pe nebuni de pe orbitele lor dereglate.
Dinamica internă a Spitalului de Securitate Bradfield Moor era la fel de expusă la efectele de atracţie ale lunii pline pe cât îi sugera şi numele. Conform unora dintre angajaţi, Bradfield Moor era un soi de depozit pentru cei prea periculos de nebuni că să fie lăsaţi în libertate; pentru alţii, era un adăpost pentru minţile prea fragile, care nu făceau faţă durităţii şi dezordinii vieţii din afară; iar pentru restul, era un refugiu temporar care oferea şansa unei reveniri la o normalitate aproximativă. Deloc surprinzător, cel de-al treilea grup avea mult mai puţini membri şi era dispreţuit din tot sufletul de membrii celorlalte două grupuri.
În seara aceea, nu era de-ajuns că luna era plină. Trecea şi printr-o eclipsă parţială. Umbrele lăptoase ale suprafeţei lunare se metamorfozau treptat din nuanţe de galben bolnav în oranj-închis, pe măsură ce pământul trecea între satelitul său şi soare. Pentru majoritatea celor care urmăreau eclipsa, ea era încărcată de o enigmatică frumuseţe, ce provoca uimire şi admiraţie. Pentru Lloyd Allen, unul dintre pacienţii cei mai instabili de la Bradfield Moor, ea reprezenta dovada absolută ce venea în sprijinul convingerii sale că ultimele zile erau aproape şi că lui îi revenea datoria de a-i duce creatorului cât mai multe suflete. Fusese internat la ospiciu înainte să-şi fi îndeplinit ţelul de a vărsa cât mai mult sânge, astfel încât sufletele victimelor să poată urca mai uşor la cer în momentul iminent al celei de-a doua veniri. Dorinţa de a-şi îndeplini misiunea îl mistuia cu atât mai mult cu cât aceasta fusese zădărnicită.
Lloyd Allen nu era un om prost, motiv pentru care sarcina paznicilor săi se dovedea cu atât mai dificilă. Asistentele de psihiatrie aveau multă experienţă cu şiretlicurile ieftine şi le era relativ uşor să le înăbuşe din faşă. Era mult mai greu să ghicească însă urzelile celor nebuni, dar inteligenţi. Recent, Allen inventase o metodă prin care evita să-şi ia medicamentele. Asistentele mai experimentate erau versate în faţa unor astfel de trucuri şi ştiau cum să le combată, dar cele recent calificate, precum Khalid Khan, încă nu aveau colţii necesari pentru aşa ceva.
Dinamica internă a Spitalului de Securitate Bradfield Moor era la fel de expusă la efectele de atracţie ale lunii pline pe cât îi sugera şi numele. Conform unora dintre angajaţi, Bradfield Moor era un soi de depozit pentru cei prea periculos de nebuni că să fie lăsaţi în libertate; pentru alţii, era un adăpost pentru minţile prea fragile, care nu făceau faţă durităţii şi dezordinii vieţii din afară; iar pentru restul, era un refugiu temporar care oferea şansa unei reveniri la o normalitate aproximativă. Deloc surprinzător, cel de-al treilea grup avea mult mai puţini membri şi era dispreţuit din tot sufletul de membrii celorlalte două grupuri.
În seara aceea, nu era de-ajuns că luna era plină. Trecea şi printr-o eclipsă parţială. Umbrele lăptoase ale suprafeţei lunare se metamorfozau treptat din nuanţe de galben bolnav în oranj-închis, pe măsură ce pământul trecea între satelitul său şi soare. Pentru majoritatea celor care urmăreau eclipsa, ea era încărcată de o enigmatică frumuseţe, ce provoca uimire şi admiraţie. Pentru Lloyd Allen, unul dintre pacienţii cei mai instabili de la Bradfield Moor, ea reprezenta dovada absolută ce venea în sprijinul convingerii sale că ultimele zile erau aproape şi că lui îi revenea datoria de a-i duce creatorului cât mai multe suflete. Fusese internat la ospiciu înainte să-şi fi îndeplinit ţelul de a vărsa cât mai mult sânge, astfel încât sufletele victimelor să poată urca mai uşor la cer în momentul iminent al celei de-a doua veniri. Dorinţa de a-şi îndeplini misiunea îl mistuia cu atât mai mult cu cât aceasta fusese zădărnicită.
Lloyd Allen nu era un om prost, motiv pentru care sarcina paznicilor săi se dovedea cu atât mai dificilă. Asistentele de psihiatrie aveau multă experienţă cu şiretlicurile ieftine şi le era relativ uşor să le înăbuşe din faşă. Era mult mai greu să ghicească însă urzelile celor nebuni, dar inteligenţi. Recent, Allen inventase o metodă prin care evita să-şi ia medicamentele. Asistentele mai experimentate erau versate în faţa unor astfel de trucuri şi ştiau cum să le combată, dar cele recent calificate, precum Khalid Khan, încă nu aveau colţii necesari pentru aşa ceva.