Scan barcode
A review by epictetsocrate
Umblând printre morminte by Lawrence Block, Mircea Pricăjan
4.0
În ultima joi din luna martie, cândva între zece treizeci şi unsprezece dimineaţa, Francine Khoury i-a spus soţului său că dă o fugă în oraş, că are ceva de cumpărat.
— Ia maşina mea, i-a sugerat el. N-am de mers nicăieri.
— E prea mare, a zis ea. Ultima dată, parcă aş fi condus un vapor.
— Cum vrei, a spus el.
Cele două maşini, a lui, un Buick Park Avenue, şi a ei, o Toyota Camry, împărţeau garajul din spatele casei, o imitaţie de stil Tudor cu stucaturi din lemn situată pe Colonial Road între Seventy-eight şi Seventy-ninth Street, în porţiunea Bay Ridge din Brooklyn. Francine a pornit motorul Toyotei, a dat cu spatele din garaj şi a mers în marşarier până în stradă. La primul semafor pe roşu, a pus în casetofon o casetă cu muzică clasică. Beethoven, unul dintre ultimele lui cvartete. Acasă asculta jazz, genul preferat al lui Kenan, dar când se afla la volan punea muzică de cameră.
Era o femeie atrăgătoare, unu şaptezeci, 52 kilograme, lată în umeri, subţire la mijloc, şolduri bine şlefuite. Păr negru, luxuriant şi buclat, pieptănat pe spate, care îi lăsa faţa liberă. Ochi negri şi nas acvilin, gură generoasă, cu buze pline.
În fotografii, are mereu gura închisă. Am înţeles că avea incisivi superiori proeminenţi, că dinţii de sus călcau mult peste cei de jos şi că, din cauza aceasta, nu zâmbea prea des. În pozele de la nuntă, deşi radiază prin toţi porii, dinţii îi rămân nevăzuţi.
Avea un ten măsliniu, care se bronza repede şi în profunzime. Soarele verii lăsase urme deja; ea şi Kenan petrecuseră ultima săptămână din februarie pe plaja din Negril, în Jamaica. S-ar fi înnegrit şi mai tare, dar Kenan o pusese să se dea cu loţiune de protecţie şi îi limitase orele de expunere la soare. „Nu te avantajează”, îi spusese. „Pielea prea bronzată nu e atrăgătoare. Un bob de strugure care stă prea mult la soare se transformă în stafidă”. Şi ce era aşa atrăgător la boabele de strugure, voise ea să ştie. Sunt ferme şi zemoase, îi spusese el.
— Ia maşina mea, i-a sugerat el. N-am de mers nicăieri.
— E prea mare, a zis ea. Ultima dată, parcă aş fi condus un vapor.
— Cum vrei, a spus el.
Cele două maşini, a lui, un Buick Park Avenue, şi a ei, o Toyota Camry, împărţeau garajul din spatele casei, o imitaţie de stil Tudor cu stucaturi din lemn situată pe Colonial Road între Seventy-eight şi Seventy-ninth Street, în porţiunea Bay Ridge din Brooklyn. Francine a pornit motorul Toyotei, a dat cu spatele din garaj şi a mers în marşarier până în stradă. La primul semafor pe roşu, a pus în casetofon o casetă cu muzică clasică. Beethoven, unul dintre ultimele lui cvartete. Acasă asculta jazz, genul preferat al lui Kenan, dar când se afla la volan punea muzică de cameră.
Era o femeie atrăgătoare, unu şaptezeci, 52 kilograme, lată în umeri, subţire la mijloc, şolduri bine şlefuite. Păr negru, luxuriant şi buclat, pieptănat pe spate, care îi lăsa faţa liberă. Ochi negri şi nas acvilin, gură generoasă, cu buze pline.
În fotografii, are mereu gura închisă. Am înţeles că avea incisivi superiori proeminenţi, că dinţii de sus călcau mult peste cei de jos şi că, din cauza aceasta, nu zâmbea prea des. În pozele de la nuntă, deşi radiază prin toţi porii, dinţii îi rămân nevăzuţi.
Avea un ten măsliniu, care se bronza repede şi în profunzime. Soarele verii lăsase urme deja; ea şi Kenan petrecuseră ultima săptămână din februarie pe plaja din Negril, în Jamaica. S-ar fi înnegrit şi mai tare, dar Kenan o pusese să se dea cu loţiune de protecţie şi îi limitase orele de expunere la soare. „Nu te avantajează”, îi spusese. „Pielea prea bronzată nu e atrăgătoare. Un bob de strugure care stă prea mult la soare se transformă în stafidă”. Şi ce era aşa atrăgător la boabele de strugure, voise ea să ştie. Sunt ferme şi zemoase, îi spusese el.