Take a photo of a barcode or cover
epictetsocrate 's review for:
Lordul Păgân
by Bernard Cornwell
Un cer întunecat.
Zeii fac cerul; el le reflectă starea de spirit, iar în acea zi erau posomorâţi. Era miezul verii şi o ploaie nenorocită cernea dinspre est. Era ca iarna.
Călăream pe Fulger, cel mai bun cal al meu, un armăsar negru ca noaptea, cu o fâşie de păr cenuşiu care-i cobora pe picioarele din spate. Fusese botezat după un dulău grozav pe care i-l sacrificasem cândva lui Thor. M-a durut să-l ucid, dar zeii sunt aspri cu noi: ne cer sacrificii, apoi ne ignoră. Fulger era un animal imens, puternic şi docil, un cal pentru război, iar eu, în acea zi, eram în toată splendoarea mea de războinic. Eram îmbrăcat în zale şi oţel şi piele. Răsuflarea-Şarpelui, cea mai bună spadă din lume, îmi atârna în stânga, deşi împotriva inamicului pe care-l înfruntam în acea zi nu aveam nevoie nici de spadă, nici de scut, nici de topor. Dar o purtam, fiindcă Răsuflarea-Şarpelui era tovarăşa mea. Încă o mai am. Când voi muri, adică în curând, cineva îmi va încleşta degetele în jurul împletiturii din piele a mânerului ei uzat şi ea mă va duce în Valhalla, în sala morţilor unde sunt şi zeii cei mari, şi acolo vom petrece.
Dar nu în ziua aceea.
În ziua aceea întunecată de vară stăteam în şa în mijlocul unei uliţe noroioase, cu faţa spre duşmani. Îi puteam auzi, dar nu-i puteam vedea. Ei ştiau că mă aflam acolo.
Drumul era lat doar cât să lase două căruţe să treacă una pe lângă cealaltă. Casele de pe ambele părţi erau din lut şi paie, acoperite cu stuf înnegrit de vreme pe care creştea un strat gros de muşchi. Noroiul, care depăşea copitele calului, era brăzdat de urmele roţilor şi împuţit de câinii şi porcii care umblau liberi. Vântul duşmănos vălurea bălţile din făgaşe şi şfichiuia fumul ce ieşea prin gaura dintr-un acoperiş, ducând până departe mirosul de lemn ars.
Aveam doi tovarăşi. Plecasem din Lundene cu douăzeci şi doi de oameni, dar misiunea mea în satul acesta udat de ploaie şi mirosind a dejecţii era una personală, aşa că-i lăsasem pe ceilalţi la o milă distanţă. Osbert, fiul meu cel mic, era în spatele meu, călare pe un armăsar sur. Avea nouăsprezece ani, era îmbrăcat în zale şi purta o spadă la brâu. Era bărbat în toată firea, cu toate că eu îl consideram încă un băietan. Se temea de mine, aşa cum eu mă temusem de tatăl meu.
Unele mame îi înmoaie pe băieţi, dar Osbert era orfan de mamă, şi eu îl învăţasem să fie dur, fiindcă aşa trebuie să fie un bărbat. Lumea este plină de duşmani. Creştinii ne spun să ne iubim duşmanii şi să întoarcem celălalt obraz. Creştinii sunt proşti.
Lângă Osbert era Æthelstan, bastardul şi cel mai mare fiu al regelui Edward al Wessexului. Avea doar opt ani, dar, la fel ca Osbert, purta zale. Æthelstan nu se temea de mine. Am încercat să-l sperii, dar s-a mulţumit să se uite la mine cu ochii lui reci şi albaştri şi să zâmbească. Îl iubeam pe băiatul acesta, exact aşa cum îl iubeam şi pe Osbert.
Zeii fac cerul; el le reflectă starea de spirit, iar în acea zi erau posomorâţi. Era miezul verii şi o ploaie nenorocită cernea dinspre est. Era ca iarna.
Călăream pe Fulger, cel mai bun cal al meu, un armăsar negru ca noaptea, cu o fâşie de păr cenuşiu care-i cobora pe picioarele din spate. Fusese botezat după un dulău grozav pe care i-l sacrificasem cândva lui Thor. M-a durut să-l ucid, dar zeii sunt aspri cu noi: ne cer sacrificii, apoi ne ignoră. Fulger era un animal imens, puternic şi docil, un cal pentru război, iar eu, în acea zi, eram în toată splendoarea mea de războinic. Eram îmbrăcat în zale şi oţel şi piele. Răsuflarea-Şarpelui, cea mai bună spadă din lume, îmi atârna în stânga, deşi împotriva inamicului pe care-l înfruntam în acea zi nu aveam nevoie nici de spadă, nici de scut, nici de topor. Dar o purtam, fiindcă Răsuflarea-Şarpelui era tovarăşa mea. Încă o mai am. Când voi muri, adică în curând, cineva îmi va încleşta degetele în jurul împletiturii din piele a mânerului ei uzat şi ea mă va duce în Valhalla, în sala morţilor unde sunt şi zeii cei mari, şi acolo vom petrece.
Dar nu în ziua aceea.
În ziua aceea întunecată de vară stăteam în şa în mijlocul unei uliţe noroioase, cu faţa spre duşmani. Îi puteam auzi, dar nu-i puteam vedea. Ei ştiau că mă aflam acolo.
Drumul era lat doar cât să lase două căruţe să treacă una pe lângă cealaltă. Casele de pe ambele părţi erau din lut şi paie, acoperite cu stuf înnegrit de vreme pe care creştea un strat gros de muşchi. Noroiul, care depăşea copitele calului, era brăzdat de urmele roţilor şi împuţit de câinii şi porcii care umblau liberi. Vântul duşmănos vălurea bălţile din făgaşe şi şfichiuia fumul ce ieşea prin gaura dintr-un acoperiş, ducând până departe mirosul de lemn ars.
Aveam doi tovarăşi. Plecasem din Lundene cu douăzeci şi doi de oameni, dar misiunea mea în satul acesta udat de ploaie şi mirosind a dejecţii era una personală, aşa că-i lăsasem pe ceilalţi la o milă distanţă. Osbert, fiul meu cel mic, era în spatele meu, călare pe un armăsar sur. Avea nouăsprezece ani, era îmbrăcat în zale şi purta o spadă la brâu. Era bărbat în toată firea, cu toate că eu îl consideram încă un băietan. Se temea de mine, aşa cum eu mă temusem de tatăl meu.
Unele mame îi înmoaie pe băieţi, dar Osbert era orfan de mamă, şi eu îl învăţasem să fie dur, fiindcă aşa trebuie să fie un bărbat. Lumea este plină de duşmani. Creştinii ne spun să ne iubim duşmanii şi să întoarcem celălalt obraz. Creştinii sunt proşti.
Lângă Osbert era Æthelstan, bastardul şi cel mai mare fiu al regelui Edward al Wessexului. Avea doar opt ani, dar, la fel ca Osbert, purta zale. Æthelstan nu se temea de mine. Am încercat să-l sperii, dar s-a mulţumit să se uite la mine cu ochii lui reci şi albaştri şi să zâmbească. Îl iubeam pe băiatul acesta, exact aşa cum îl iubeam şi pe Osbert.