epictetsocrate 's review for:

Confesiunile unei măşti by Yukio Mishima

3.0

---

Vreme îndelungată obişnuiam să susţin că mi-am văzut scena propriei naşteri. Adulţii care mă ascultau râdeau de fiecare dată când aduceam vorba despre venirea mea pe lume, lăsând impresia că mă iau peste picior, ca într-un târziu să-mi măsoare cu privirea vag umbrită de ură chipul palid, care nu prea părea de copil. Atunci când se întâmpla ca de faţă să fie persoane mai puţin apropiate, bunica mă întrerupea cu severitate în glas şi mă trimitea la joacă, departe de ceilalţi, de teamă să nu fiu considerat idiot.
Pradă hohotelor de râs, cei mari interveneau mereu cu câte-un argument ştiinţific pregătit să le întărească explicaţiile. Se exprimau totdeauna după acelaşi şablon, cu ardoarea oarecum teatrală a celui care încearcă să simplifice lucrurile pe înţelesul unui copil. Afirmau ba că la naştere pruncul n-are încă ochii deschişi, ba că n-avea cum să fi dobândit noţiuni îndeajuns de clare pentru a i se imprima ceva în memorie, chiar dacă, din întâmplare, ar fi avut ochii deschişi. Conştienţi că erau la un pas de a se prinde în plasa pe care le-o întinsesem, îmi scuturau umerii plăpânzi în aşteptarea unui semn de aprobare, cu toate că eu rămâneam încă neîncrezător. Cu un copil trebuie să fii mereu cu ochii în patru, iar acesta cu siguranţă ne-a întins o capcană, ca să afle „adevărul”. Dacă-i aşa, de ce nu întreabă de-a dreptul, cu inocenţa vârstei, „pe unde şi de ce m-am născut?” Tăcuţi, sfârşeau de fiecare dată prin a mă privi cu acel rânjet care trădează o ofensă profundă, nejustificată.
Era însă vorba de rodul propriei lor închipuiri, deoarece n-aveam de gând să-i iscodesc cu privire la acel „adevăr”. De altfel, nespus de temător în a nu-i jigni pe cei mari, era exclus să-mi fi trecut prin cap stratageme şi capcane de întins altora.
Oricât ar fi încercat să mă convingă sau să mă ia peste picior, credinţa că am văzut spectacolul propriei mele naşteri rămânea neschimbată.