Take a photo of a barcode or cover
3.22 AVERAGE
3.22 AVERAGE
adventurous
dark
emotional
mysterious
reflective
sad
tense
fast-paced
Plot or Character Driven:
A mix
Strong character development:
Yes
Loveable characters:
Complicated
Diverse cast of characters:
Yes
Flaws of characters a main focus:
Yes
What starts as an interesting look into primordial regression ends with a lackluster judeo-christian Devil character who ends up being pointless. The first 100 pages are great, but with a steep decline in quality after that. Similar to the movie Sunshine in a LOT of ways
A colonial fever dream about the “chaos and primordial evil” of the global south conquering the cities and minds of the once great West. Racist, paranoid, suffocating but filled with some pretty potent imagery thatll probably stick with me even as i try to forget Dr. Kerans’ descent into insanity.
adventurous
medium-paced
Plot or Character Driven:
Character
Strong character development:
Complicated
Loveable characters:
Complicated
Diverse cast of characters:
Complicated
Flaws of characters a main focus:
No
slow-paced
Plot or Character Driven:
N/A
Strong character development:
No
Loveable characters:
No
Diverse cast of characters:
No
Flaws of characters a main focus:
No
A great idea executed in a way that is both boring and hard to follow
Mi-am propus ca anul 2024 să fie anul în care termin de citit toate sau măcar o bună parte din cărțile începute și abandonate din varii motive în anii trecuți. Până acum, mi-a mers bine, am reușit să închid destul de multe cărți de care mă temeam. Deloc neașteptat, niciuna dintre ele nu m-a surprins cu o experiență plăcută - lecția de luat acasă din toată povestea asta fiind că dacă am abandonat o carte e bine s-o las naibii abandonată.
Totuși, niciuna dintre cele reluate n-a fost atât de proastă precum „The Drowned World”. Nu folosesc prea des cuvântul „prost” pentru a descrie o carte, dar aici e necesar.
Asta e a patra carte scrisă de Ballard pe care o citesc și încă n-am reușit să-mi dau seama de ce dracu' mă supun acestui chin o dată la câțiva ani, dar ceva îmi spune că de data asta mi-am învățat lecția.
Dacă e să fiu sincer, Ballard mereu a avut idei fantastice, dar scrie atât... de... fucking... plictisitor încât o face pe Alice Munro să pară Stieg Larsson pe steroizi.
„The Drowned World” e unul dintre primele, dacă nu chiar primul roman postapocaliptic fundamentat pe situații de natură ecologică (în secolul 22 furtuni solare produc schimbări climatice care împing planeta într-un nou Mezozoic).
Vorba lui Austin Powers: „Smashing, Basil! And?”
And... that's about it.
Acțiunea se petrece într-o Londră acoperită de ape și junglă, patrulată de iguane, pitoni și crocodili, unde un grup de oameni de știință fac... ceva. Nu mi-e clar ce, pentru că nu se întâmplă nimic care să poată fi povestit per se. Se plimbă cu bărcile, mor de cald, văd peste tot liane și reptile... poartă dialoguri scrise de cineva care parcă n-a auzit niciodată doi oameni vorbind...
Niște oameni intră în scenă, niște oameni ies din scenă, vin pirați, pleacă pirați, protagonistul (o scuză ieftină de personaj pe lângă care o cutie de carton pare interesantă) rămâne singur și aia e.
Nu există niciun sens în tot ce se întâmplă, nici măcar o brumă de intrigă, nicio urgență, nicio miză, NIMIC. Chiar și descrierile sunt atât de bizare încât n-am reușit să vizualizez mental nici măcar o clădire acoperită de liane, așa cum ar fi ea descrisă de Ballard.
N-am citit în viața mea o carte mai leșinată.
Fuck this book.
Totuși, niciuna dintre cele reluate n-a fost atât de proastă precum „The Drowned World”. Nu folosesc prea des cuvântul „prost” pentru a descrie o carte, dar aici e necesar.
Asta e a patra carte scrisă de Ballard pe care o citesc și încă n-am reușit să-mi dau seama de ce dracu' mă supun acestui chin o dată la câțiva ani, dar ceva îmi spune că de data asta mi-am învățat lecția.
Dacă e să fiu sincer, Ballard mereu a avut idei fantastice, dar scrie atât... de... fucking... plictisitor încât o face pe Alice Munro să pară Stieg Larsson pe steroizi.
„The Drowned World” e unul dintre primele, dacă nu chiar primul roman postapocaliptic fundamentat pe situații de natură ecologică (în secolul 22 furtuni solare produc schimbări climatice care împing planeta într-un nou Mezozoic).
Vorba lui Austin Powers: „Smashing, Basil! And?”
And... that's about it.
Acțiunea se petrece într-o Londră acoperită de ape și junglă, patrulată de iguane, pitoni și crocodili, unde un grup de oameni de știință fac... ceva. Nu mi-e clar ce, pentru că nu se întâmplă nimic care să poată fi povestit per se. Se plimbă cu bărcile, mor de cald, văd peste tot liane și reptile... poartă dialoguri scrise de cineva care parcă n-a auzit niciodată doi oameni vorbind...
Niște oameni intră în scenă, niște oameni ies din scenă, vin pirați, pleacă pirați, protagonistul (o scuză ieftină de personaj pe lângă care o cutie de carton pare interesantă) rămâne singur și aia e.
Nu există niciun sens în tot ce se întâmplă, nici măcar o brumă de intrigă, nicio urgență, nicio miză, NIMIC. Chiar și descrierile sunt atât de bizare încât n-am reușit să vizualizez mental nici măcar o clădire acoperită de liane, așa cum ar fi ea descrisă de Ballard.
N-am citit în viața mea o carte mai leșinată.
Fuck this book.
adventurous
mysterious
medium-paced
Plot or Character Driven:
A mix
Strong character development:
Yes
Loveable characters:
No
Diverse cast of characters:
Complicated
Flaws of characters a main focus:
Complicated
Topical. Mainly interesting for the language, and its establishment of a set of themes that Ballard would return to, in: Crystal World, Crash, Empire of the Sun, Vermilion Sands, and no doubt others. Best to ignore the plot.
Sadly, this classic speculative novel did not work for me despite an interesting-sounding premise. But the weird psychology, two-dimensional characters, and off-putting gender roles simply did not make for a very good read.
The premise of the novel is a world where increased solar activity has caused the temperature to rise significantly. The ice caps have melted, and most of the planet is covered with either water or jungle in conditions similar to the Triassic period – which is important as some characters have started to regress psychologically to that era as well.
I found both the main character, Robert Kerans, and most, if not all, of the side characters uninteresting. Kerans is head biologist on an expedition led by a military unit to describe and catalogue the new world. They are currently stationed in a couple of lagoons covering London with the exception of the top floors of some of the tallest buildings.
Living in the penthouse of one of these buildings is the novel’s only woman, Beatrice Dahl. Dahl is also the only ‘local’ in the novel and an entirely unbelievable character. Having lived alone in this penthouse with her long-deceased father in an abandoned and submerged city, we are somehow supposed to believe that her only interests in life are being immaculately turned out at all times and living the leisurely life of a socialite?? Just… no. Even for 1962 this must have been pure nonsense, surely!
All in all, “The Drowned World” is a glimpse into the slow decline into madness of most of its characters under a unique set of circumstances. While I do see what the novel is trying to do, I simply do no care for it.
The premise of the novel is a world where increased solar activity has caused the temperature to rise significantly. The ice caps have melted, and most of the planet is covered with either water or jungle in conditions similar to the Triassic period – which is important as some characters have started to regress psychologically to that era as well.
I found both the main character, Robert Kerans, and most, if not all, of the side characters uninteresting. Kerans is head biologist on an expedition led by a military unit to describe and catalogue the new world. They are currently stationed in a couple of lagoons covering London with the exception of the top floors of some of the tallest buildings.
Living in the penthouse of one of these buildings is the novel’s only woman, Beatrice Dahl. Dahl is also the only ‘local’ in the novel and an entirely unbelievable character. Having lived alone in this penthouse with her long-deceased father in an abandoned and submerged city, we are somehow supposed to believe that her only interests in life are being immaculately turned out at all times and living the leisurely life of a socialite?? Just… no. Even for 1962 this must have been pure nonsense, surely!
All in all, “The Drowned World” is a glimpse into the slow decline into madness of most of its characters under a unique set of circumstances. While I do see what the novel is trying to do, I simply do no care for it.