Take a photo of a barcode or cover
3.99 AVERAGE
3.99 AVERAGE
emotional
reflective
slow-paced
Plot or Character Driven:
Character
Strong character development:
No
Loveable characters:
Yes
Diverse cast of characters:
Yes
Flaws of characters a main focus:
Complicated
this made me get out off the bed and go meet other people ngl
anyways i really loved how goncharov depicted oblomov. i will defend him for the rest of my life i guess and fight with those who say that he NEEDED to live like his friend
anyways i really loved how goncharov depicted oblomov. i will defend him for the rest of my life i guess and fight with those who say that he NEEDED to live like his friend
funny
sad
slow-paced
Plot or Character Driven:
Character
Strong character development:
Yes
Loveable characters:
Yes
Diverse cast of characters:
No
Flaws of characters a main focus:
Yes
challenging
funny
slow-paced
Leggendo Oblomov mi sono riconosciuto nel protagonista e mi sono ritrovato a fare autoanalisi, criticando certi aspetti, ma elogiandone tanti altri.
Oblomov è un uomo buono, generoso, dal cuore nobile “profondo come un pozzo” e dotato di un mondo interiore sconfinato. Oblomov ha l’anima di un poeta ed è il maestro nel posporre.
C’è da rispondere alla lettera dello starosta? Lo si può fare dopo… o mai.
C’è da organizzare la vita in campagna? C’è tempo.
C’è da sposare una graziosa fanciulla che ha aperto il suo giovane cuore? Meglio vederla il meno possibile, sia mai che qualcuno chiacchieri, e poi c’è tempo.
Da una parte avrei voluto scuotere Oblomov, costringerlo a sbrigare tutto quanto per poi godersi il riposo prolungato, e dall’altra capivo il suono sordo del battere del suo cuore: perché affannarsi? Perché screziare di toni scuri un quadro domestico luminoso, almeno per il momento?
“Oblomovismo” lo chiama Stol’c.
Finisce per chiamare così anche Oblomov stesso la sua condizione, il suo essere “morto dentro”, il non avere aspirazioni, ambizioni, tutto ciò che ha a che fare con un’azione diretta che vada a stravolgere la sua quotidianità, lo scorrere sempre uguale dei suoi giorni.
Forse Oblomov ha semplicemente paura di vivere.
Forse Oblomov ha capito prima di tutti, prima del tempo, che è inutile perdere le proprie energie dietro alla cosa più inutile del mondo: il lavoro. (Eh certo, può fregarsene perché è ricco, ma attenzione: quando il suo migliore amico dice, facendomi gelare il sangue, che la vita è lavoro, Oblomov gli risponde con una domanda: allora quando si inizia a vivere?). La paura che molti di noi hanno di non combinare nulla nella vita, di non venire ricordati, di passare gli anni migliori facendo un lavoro insopportabile che non porterà a nulla se non all’infelicità perenne, la paura della società che imbruttisce l’anima.
In questo Oblomov è un romanzo straordinariamente moderno: sembra scritto per i nostri tempi, per noi che dobbiamo sottostare alla schiavitù del lavoro, per tutti quelli che sognerebbero di avere il tempo per vivere, finalmente, per coltivare i propri placidi sogni.
Ma è moderno anche per ciò che Goncarov scrive sul conto della donna: cioè, nel 1859 il personaggio di un libro è talmente ammirato dalla mente della sua donna che la vorrebbe come “madre-creatrice che avrebbe partecipato alla vita morale e sociale di un’intera e felice generazione”. Splendido.
E in ultimo è sorprendente per la caratterizzazione dei personaggi le cui esperienze vanno a forgiare pensieri nuovi e vividi o semplicemente fa vivere situazioni che mai si sarebbero aspettati di vivere (dico a te, Stol’c).
Per quanto possa sembrare anacronistico, dopo tutti questi pensieri sparsi, Oblomov è un insospettabile inno alla vita: se si riesce a ottenere un minimo di equilibrio, salvaguardando il proprio tempo, e se si arriva a provare un minimo di soddisfazione, allora non ne sarà andata sprecata neanche una goccia.
Oblomov è un uomo buono, generoso, dal cuore nobile “profondo come un pozzo” e dotato di un mondo interiore sconfinato. Oblomov ha l’anima di un poeta ed è il maestro nel posporre.
C’è da rispondere alla lettera dello starosta? Lo si può fare dopo… o mai.
C’è da organizzare la vita in campagna? C’è tempo.
C’è da sposare una graziosa fanciulla che ha aperto il suo giovane cuore? Meglio vederla il meno possibile, sia mai che qualcuno chiacchieri, e poi c’è tempo.
Da una parte avrei voluto scuotere Oblomov, costringerlo a sbrigare tutto quanto per poi godersi il riposo prolungato, e dall’altra capivo il suono sordo del battere del suo cuore: perché affannarsi? Perché screziare di toni scuri un quadro domestico luminoso, almeno per il momento?
“Oblomovismo” lo chiama Stol’c.
Finisce per chiamare così anche Oblomov stesso la sua condizione, il suo essere “morto dentro”, il non avere aspirazioni, ambizioni, tutto ciò che ha a che fare con un’azione diretta che vada a stravolgere la sua quotidianità, lo scorrere sempre uguale dei suoi giorni.
Forse Oblomov ha semplicemente paura di vivere.
Forse Oblomov ha capito prima di tutti, prima del tempo, che è inutile perdere le proprie energie dietro alla cosa più inutile del mondo: il lavoro. (Eh certo, può fregarsene perché è ricco, ma attenzione: quando il suo migliore amico dice, facendomi gelare il sangue, che la vita è lavoro, Oblomov gli risponde con una domanda: allora quando si inizia a vivere?). La paura che molti di noi hanno di non combinare nulla nella vita, di non venire ricordati, di passare gli anni migliori facendo un lavoro insopportabile che non porterà a nulla se non all’infelicità perenne, la paura della società che imbruttisce l’anima.
In questo Oblomov è un romanzo straordinariamente moderno: sembra scritto per i nostri tempi, per noi che dobbiamo sottostare alla schiavitù del lavoro, per tutti quelli che sognerebbero di avere il tempo per vivere, finalmente, per coltivare i propri placidi sogni.
Ma è moderno anche per ciò che Goncarov scrive sul conto della donna: cioè, nel 1859 il personaggio di un libro è talmente ammirato dalla mente della sua donna che la vorrebbe come “madre-creatrice che avrebbe partecipato alla vita morale e sociale di un’intera e felice generazione”. Splendido.
E in ultimo è sorprendente per la caratterizzazione dei personaggi le cui esperienze vanno a forgiare pensieri nuovi e vividi o semplicemente fa vivere situazioni che mai si sarebbero aspettati di vivere (dico a te, Stol’c).
Per quanto possa sembrare anacronistico, dopo tutti questi pensieri sparsi, Oblomov è un insospettabile inno alla vita: se si riesce a ottenere un minimo di equilibrio, salvaguardando il proprio tempo, e se si arriva a provare un minimo di soddisfazione, allora non ne sarà andata sprecata neanche una goccia.
So underrated. ♥️
« Oblomov » is written in such a wonderful style that you almost feel physically the change of scenery when the story swings between Oblomov and Stolz, you almost smell the air in the Agafia Pshenitsina’s kitchen and taste of her dishes, you almost fall in love in the same manner as each of the characters does, you walk in the shoes of each of them despite the contrast of their visions and desires.
Strong women, men in love, comedy, love of life, dullness, idleness, ideals, friendship, worship. This classic has it all.
« Oblomov » is written in such a wonderful style that you almost feel physically the change of scenery when the story swings between Oblomov and Stolz, you almost smell the air in the Agafia Pshenitsina’s kitchen and taste of her dishes, you almost fall in love in the same manner as each of the characters does, you walk in the shoes of each of them despite the contrast of their visions and desires.
Strong women, men in love, comedy, love of life, dullness, idleness, ideals, friendship, worship. This classic has it all.
reflective
slow-paced
Muito bom. Parece até contagioso: fiquei com vontade de me deitar e ficar a pensar no livro toda a tarde.
funny
reflective
slow-paced
Plot or Character Driven:
Character
Strong character development:
Yes
Loveable characters:
No
Diverse cast of characters:
No
Flaws of characters a main focus:
Yes
Oblomov își petrece majoritatea timpului stând culcat în casă, alături de servitorul său Zahar, într-o stare de apatie generală. Refuză sistematic invitațiile de a ieși în lume pe motiv că ar fi plictisitoare. Asemeni poveștii drobului de sare a lui Creangă, începe să se plângă când apar probleme ce trebuie rezolvate, dar nu face nimic în acea privință.
Astfel îl găsește Stolz, un vechi prieten din copilărie. Încearcă să-l scoată în lume și-i face cunoștință cu Olga, o prietenă dragă de-a lui. Oblomov se îndrăgostește de aceasta și, pentru o perioadă de timp, reușește să-și schimbe modul de viață. Idila dintre cei doi nu ține, între ei fiind o prăpastie sau un zid de netrecut.
Revine la vechile obiceiuri. Devine țintă ușoară șiretlicurilor celor care vor să profite de pe urma lui. Cu toate astea, Stolz mai crede că-l poate schimba. Îi scrie scrisori și îi face vizite. "Acum ori niciodată" repeta el.
Deși nu a înfăptuit multe lucruri, a lăsat o puternică impresie tuturor celor care l-au cunoscut:
"— Pentru ceea ce găseşti la el şi care e mai preţios decât orice inteligenţă: o inimă credincioasă şi cinstită! Este comoara cu care l-a înzestrat natura, şi Oblomov a ştiut s-o poarte neatinsă de-a lungul întregii vieţi. A primit lovituri, a căzut de multe ori, şi-a pierdut înflăcărarea şi, în cele din urmă, a adormit, distrus, dezamăgit, obosit de viaţă, dar nu şi-a pierdut cinstea şi firea credincioasă. Inima lui n-a scos niciodată o notă falsă; nicio murdărie nu s-a prins de el. Pe el nu-l poate încânta niciun fel de minciună împodobită, nimic nu-l poate ademeni pe o cale greşită; poate să clocotească în jurul lui un noian de răutate şi murdărie, o lume întreagă se poate otrăvi de rele şi întoarce pe dos, dar Oblomov nu se va închina niciodată idolului minciunii, sufletul lui va rămâne întotdeauna curat, luminos, cinstit… E un suflet limpede ca cristalul. Oameni ca el sunt puţini pe pământ; sunt foarte rari, ca nişte mărgăritare pierdute în mulţime! Inima lui nu poate fi cumpărată cu nimic; pe el te poţi bizui oriunde şi oricând. Iată lucrul căruia i-ai rămas credincioasă. Şi iată de ce nu mă va apăsa niciodată peste măsură grija ce i-o port. Am cunoscut mulţi oameni plini de înalte însuşiri, dar niciodată n-am întâlnit un suflet mai curat, mai luminos şi mai simplu ca al lui; am ţinut la multă lume, dar la nimeni atât de adânc şi de trainic ca la Oblomov. Cine l-a cunoscut o dată, nu poate să nu-l iubească. Aşa e? Am ghicit?"
Astfel îl găsește Stolz, un vechi prieten din copilărie. Încearcă să-l scoată în lume și-i face cunoștință cu Olga, o prietenă dragă de-a lui. Oblomov se îndrăgostește de aceasta și, pentru o perioadă de timp, reușește să-și schimbe modul de viață. Idila dintre cei doi nu ține, între ei fiind o prăpastie sau un zid de netrecut.
Revine la vechile obiceiuri. Devine țintă ușoară șiretlicurilor celor care vor să profite de pe urma lui. Cu toate astea, Stolz mai crede că-l poate schimba. Îi scrie scrisori și îi face vizite. "Acum ori niciodată" repeta el.
Deși nu a înfăptuit multe lucruri, a lăsat o puternică impresie tuturor celor care l-au cunoscut:
"— Pentru ceea ce găseşti la el şi care e mai preţios decât orice inteligenţă: o inimă credincioasă şi cinstită! Este comoara cu care l-a înzestrat natura, şi Oblomov a ştiut s-o poarte neatinsă de-a lungul întregii vieţi. A primit lovituri, a căzut de multe ori, şi-a pierdut înflăcărarea şi, în cele din urmă, a adormit, distrus, dezamăgit, obosit de viaţă, dar nu şi-a pierdut cinstea şi firea credincioasă. Inima lui n-a scos niciodată o notă falsă; nicio murdărie nu s-a prins de el. Pe el nu-l poate încânta niciun fel de minciună împodobită, nimic nu-l poate ademeni pe o cale greşită; poate să clocotească în jurul lui un noian de răutate şi murdărie, o lume întreagă se poate otrăvi de rele şi întoarce pe dos, dar Oblomov nu se va închina niciodată idolului minciunii, sufletul lui va rămâne întotdeauna curat, luminos, cinstit… E un suflet limpede ca cristalul. Oameni ca el sunt puţini pe pământ; sunt foarte rari, ca nişte mărgăritare pierdute în mulţime! Inima lui nu poate fi cumpărată cu nimic; pe el te poţi bizui oriunde şi oricând. Iată lucrul căruia i-ai rămas credincioasă. Şi iată de ce nu mă va apăsa niciodată peste măsură grija ce i-o port. Am cunoscut mulţi oameni plini de înalte însuşiri, dar niciodată n-am întâlnit un suflet mai curat, mai luminos şi mai simplu ca al lui; am ţinut la multă lume, dar la nimeni atât de adânc şi de trainic ca la Oblomov. Cine l-a cunoscut o dată, nu poate să nu-l iubească. Aşa e? Am ghicit?"
slow-paced
Plot or Character Driven:
Character
Strong character development:
No
Loveable characters:
No
Diverse cast of characters:
No
Flaws of characters a main focus:
Yes
This book took me a long time to read, and it's not hard to see why, the slog this book puts you through really showcases Oblomov's state of mind! A snail would definitely win the race against this books pace, which laboriously languishes over peoples mental state for pages upon pages before going on to the next (very similar) reflections. Very nicely written, and probably relevant in the time period it was released, but it sure is a struggle for the average modern reader.