Take a photo of a barcode or cover
3.56 AVERAGE
3.56 AVERAGE
Era una din acele zile în care lui James Bond i se părea că toată viaţa e – cum s-a exprimat cineva – un şir de evenimente neplăcute cu probabilitatea de şase la patru.
Pentru început, să spunem că-i era ruşine cu el – şi foarte rar i se întâmpla asta. Avea o mahmureală de zile mari, din acelea în care te doare capul şi picioarele îţi sunt amorţite. Când tuşea – fumatul excesiv se adăuga băutului excesiv şi dubla efectele mahmurelii – în faţa ochilor îi zburau cercuri negre şi luminoase, ca nişte ameobe într-o baltă. Acel pahar cu care ai depăşit măsura dă semne inconfundabile de avertisment. Ei bine, paharul ultim de whisky cu sifon consumat în seara precedentă în apartamentul de lux din Park Lane nu se deosebise cu nimic de cele zece precedente, dar coborâse în picioare cam fără chef şi lăsase un gust amar şi senzaţia neplăcută de prea mult. Şi, deşi mesajul era recepţionat, Bond acceptase să mai joace un rober. La cinci lire suta de puncte, că doar e ultimul. Acceptase. Şi jucase donele ca un prost. Chiar atunci îşi amintea de dama aia de pică, cu zâmbetul ei stupid de Mona Lisă pe faţa buhăită, damă cu care acoperise un amărât de valet – damă care, cum avea să-i spună supărat partenerul, stătea la un impas cât roata carului. Care damă jucată aşa însemnase deosebirea dintre un mare şlem (contrat şi recontrat la beţie) şi patru sute de puncte pentru axa adversă. Seara de bridge se lăsase pentru el cu o pierdere de o sută de lire. Bani, nu glumă.
Bond mai apăsă o dată cu creionul de oprit sângele pe tăietura de pe bărbie şi se uită cu scârbă la faţa înnegurată şi posacă ce-l privea din oglinda de deasupra chiuvetei. Ce tâmpit a putut fi! Toate astea provin din faptul că nu are ce face. De o lună întreagă se ocupa doar de hârţoage. Îşi scria numele pe tot felul de opise, scria minute tot mai fade cu trecerea săptămânilor şi trântea nervos telefonul când un ofiţer nevinovat din secţie încerca să-i demonstreze nu-ştiu-ce. Apoi secretara lui se îmbolnăvise de gripă şi i se dăduse o nefericită care pe lângă că era cam nesuferită – asta i se mai putea ierta – era şi urâtă. Una din oficiu, care-i spunea „sir” şi-i vorbea de parcă ar fi avut prune în gură. Iar acum era şi luni dimineaţa. Începea altă săptămână. Ploaia de mai lovea în toate ferestrele. Bond înghiţi două pastile de Phensics şi întinse mâna după al doilea tub. Telefonul din dormitor sună, sunetul greu al liniei directe cu cartierul general.
Pentru început, să spunem că-i era ruşine cu el – şi foarte rar i se întâmpla asta. Avea o mahmureală de zile mari, din acelea în care te doare capul şi picioarele îţi sunt amorţite. Când tuşea – fumatul excesiv se adăuga băutului excesiv şi dubla efectele mahmurelii – în faţa ochilor îi zburau cercuri negre şi luminoase, ca nişte ameobe într-o baltă. Acel pahar cu care ai depăşit măsura dă semne inconfundabile de avertisment. Ei bine, paharul ultim de whisky cu sifon consumat în seara precedentă în apartamentul de lux din Park Lane nu se deosebise cu nimic de cele zece precedente, dar coborâse în picioare cam fără chef şi lăsase un gust amar şi senzaţia neplăcută de prea mult. Şi, deşi mesajul era recepţionat, Bond acceptase să mai joace un rober. La cinci lire suta de puncte, că doar e ultimul. Acceptase. Şi jucase donele ca un prost. Chiar atunci îşi amintea de dama aia de pică, cu zâmbetul ei stupid de Mona Lisă pe faţa buhăită, damă cu care acoperise un amărât de valet – damă care, cum avea să-i spună supărat partenerul, stătea la un impas cât roata carului. Care damă jucată aşa însemnase deosebirea dintre un mare şlem (contrat şi recontrat la beţie) şi patru sute de puncte pentru axa adversă. Seara de bridge se lăsase pentru el cu o pierdere de o sută de lire. Bani, nu glumă.
Bond mai apăsă o dată cu creionul de oprit sângele pe tăietura de pe bărbie şi se uită cu scârbă la faţa înnegurată şi posacă ce-l privea din oglinda de deasupra chiuvetei. Ce tâmpit a putut fi! Toate astea provin din faptul că nu are ce face. De o lună întreagă se ocupa doar de hârţoage. Îşi scria numele pe tot felul de opise, scria minute tot mai fade cu trecerea săptămânilor şi trântea nervos telefonul când un ofiţer nevinovat din secţie încerca să-i demonstreze nu-ştiu-ce. Apoi secretara lui se îmbolnăvise de gripă şi i se dăduse o nefericită care pe lângă că era cam nesuferită – asta i se mai putea ierta – era şi urâtă. Una din oficiu, care-i spunea „sir” şi-i vorbea de parcă ar fi avut prune în gură. Iar acum era şi luni dimineaţa. Începea altă săptămână. Ploaia de mai lovea în toate ferestrele. Bond înghiţi două pastile de Phensics şi întinse mâna după al doilea tub. Telefonul din dormitor sună, sunetul greu al liniei directe cu cartierul general.
Le style et le lexique utilisés datent ce bouquin comme jamais (mention spéciale pour l'argot "jeune" d'un chauffeur de taxi). C'est très étrange à lire car je ne pense pas qu'un auteur français ait jamais écrit de la sorte. C'est suranné et semble toujours artificiel.
Ce qui n'aide pas non plus, c'est le peu de péripéties de l'histoire. On a le droit à de longs chapitres de "voici notre plan" où les personnages parlent du-dit plan puis on a les chapitres qui les décrivent, et il y a très peu de différences entre les deux.
Le début du roman est le plus réussi avec M qui envoie Bond en cure, et le passage "Vôtre spectre contre le mien" lors de la partie de cartes contre Largo me fera toujours autant rire tellement il est subtil*.
Il est toujours amusant de constater que Bond n'est pas le super-héros présenté par les films et, si son sex-appeal reste presque magique, il tombe vraiment sous le charme des femmes et ne semblent pas aussi remplaçables.
*je pensais que c'était uniquement dans le film, mais non, ce dialogue surréaliste est repris du bouquin !
Ce qui n'aide pas non plus, c'est le peu de péripéties de l'histoire. On a le droit à de longs chapitres de "voici notre plan" où les personnages parlent du-dit plan puis on a les chapitres qui les décrivent, et il y a très peu de différences entre les deux.
Le début du roman est le plus réussi avec M qui envoie Bond en cure, et le passage "Vôtre spectre contre le mien" lors de la partie de cartes contre Largo me fera toujours autant rire tellement il est subtil*.
Il est toujours amusant de constater que Bond n'est pas le super-héros présenté par les films et, si son sex-appeal reste presque magique, il tombe vraiment sous le charme des femmes et ne semblent pas aussi remplaçables.
*je pensais que c'était uniquement dans le film, mais non, ce dialogue surréaliste est repris du bouquin !
I read Dr No a loooong time ago, because Dad had it on his bookshelf, but the only thing I remember about reading it is that I read it. Having seen all the movies, like everyone else, I had an image of Bond (James Bond) in my head, and while it was impossible to shake the image of Sean Connery out of my head, I was happy to see that Ian Fleming's character in the book was a more than a martini-drinking womanizer. A good read, and no wonder it also turned into a good movie.
If you can overlook the sexual stereotyping, it's a good read
What a downright refreshing antidote to the honestly pretty boring Bond books I've been reading so far -- this is just a fun and rollicking adventure that's generally more enjoyable to read than isn't. The parts that let me down are the usual I've come to expect from Fleming's whole general style, which I'm starting to accept will probably just never fully grab me with anything he writes. Here, the book's length just does not really feel justified with the actual amount that happens in it. So much feels overstuffed by detail, characters monologuing in place of having actual conversations, and a pretty thin plot that relies on the most massive of coincidences to connect its two halves (something fixed by the far superior film adaptation -- one of my absolute favourites of the series -- that adds more detective work for Bond and more general calamities on the part of the villains).
But still, don't overthink it. It's Bond, it's the Bahamas, it's SPECTRE, it's a summer book. Read it in the sunshine, or as I did in the bitter cold waiting hopelessly for the sunshine.
But still, don't overthink it. It's Bond, it's the Bahamas, it's SPECTRE, it's a summer book. Read it in the sunshine, or as I did in the bitter cold waiting hopelessly for the sunshine.
For people reading through the series in order of publishing date, do not read The Spy Who Loved Me after this book. Skip it and continue with On Her Majesty's ... and You Only Live Twice. These three are a trilogy and tightly woven together. For more information about the chronological order of events in the original series check out the Wikipedia article about the James Bond original series books.
Of the Bond stories so far this one feels the biggest. The bustle surrounding M, The Chief of Staff and Moneypenny as Bond is called in for his mission, the threat of Spectre's plan and the return of Leiter to the CIA because of it, the commandeering of a nuclear sub and the final undersea fight - which, although focused on Bond, features him leading a small army - all add to the sense of "big screen" adventure which comes after an almost comical opening as Bond is sent to a health farm (interesting to see that Fleming wrote about things that, half a century later, are still being touted by some and seen as faddish by others) where, as with scenes from earlier books, he proves he isn't the infallible secret agent he is so often held up to be - surely you would check around you when making a phone call to get details about somebody...?
The middle section, set in Nassau, slows things down a bit and, at times, comes across as Bond on holiday, but not sufficiently to lose interest. In fact the pages-long story that Domino weaves around the life of the sailor pictured on a pack of cigarettes is more endearing than off-putting.
There is the usual casual racism and almost misogyny, particularly around Bond's attitude to women drivers - "Women are often meticulous and safe drivers, but they are very seldom first-class. In general Bond regarded them as a mild hazard and he always gave them plenty of road and was ready for the unpredictable. Four women in a car he regarded as the highest danger potential, and two women as nearly as lethal..." - but such is almost certainly a sign of the times Fleming was writing in as it is an indication of his own feelings.
The middle section, set in Nassau, slows things down a bit and, at times, comes across as Bond on holiday, but not sufficiently to lose interest. In fact the pages-long story that Domino weaves around the life of the sailor pictured on a pack of cigarettes is more endearing than off-putting.
There is the usual casual racism and almost misogyny, particularly around Bond's attitude to women drivers - "Women are often meticulous and safe drivers, but they are very seldom first-class. In general Bond regarded them as a mild hazard and he always gave them plenty of road and was ready for the unpredictable. Four women in a car he regarded as the highest danger potential, and two women as nearly as lethal..." - but such is almost certainly a sign of the times Fleming was writing in as it is an indication of his own feelings.
adventurous
tense
medium-paced
Strong character development:
No
Loveable characters:
Yes
Diverse cast of characters:
No
Flaws of characters a main focus:
Yes
